O fata din Ferentari Weblog

Pai cica maine apare in EVZ povestea blogului astuia. Sau a mea. Sau a vecinilor mei. Inca nu m-am lamurit.

Iaca si linkul: http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/810232/Poveste-din-Ferentari/

Nimic senzational.

Caut un/o emo mic/a, care sa stea linistit in fata unui reportofon si a unui aparat foto. Si nu, nu vreau sa discutam despre sinucideri. Cine vrea, sa dea un semn aici.

Reciclata de pe 360. Actiunea se petrecea pe 8 august 2007.

Intru pe strada. La scara unui bloc din preajma e parcata o duba ale carei usi sunt deschise, iar dinauntru razbate o manea din aia de jale de-mi vine sa-mi rup strampii. Trei metri mai incolo, asezat pe un scaun, un tigan batran, uracios, parleste un porc. La coltul strazii, rezemati de o masina, trei pustani, probabil veniti dupa droguri, dau telefoane si injura. Ma opresc la tanti Nela, la magazin, sa imi cumpar ceva. In timp ce stau la coada, asteptand ca tiganul din fata mea sa-si numere tigarile cumparate la bucata, vine o pustoiaca la vreo 8 ani si se aseaza intre mine si tejghea. Are parul slinos, prins in coada cu pampon. Un tricou care a fost candva galben se ridica pe burta pustoiacei si ii lasa buricul mare la vedere. Gagica n-are nici o treaba. Morfoleste o para. Ajunge la cotor si probabil ca musca din el, din moment ce in secunda doi scuipa ceea ce are in gura pe incaltarile mele. Ma uit urat de tot la ea, cu fata aia a mea de viespe furioasa. Pustoiaca se simte si spune fals, cu dispretul aferent: “imi cer scuze!”.

Ma trezesc umflata la fata, cu herpes la gura. Intru in baie si pun mana pe robinet. Nu apuc sa il deschid pentru ca ma sperie un zgomot de tingire cazuta pe asfalt. Urmeaza:

De la Bambi incoa nu am crezut ca exista ceva mai penibil. Ei bine, daca mai e cineva care nu a vazut…

Am fost la tara, la bunici.

O ratusca mica, mica, inchisa alaturi de suratele ei intr-o cadita de tinut ratuste, a sarit de trei ori peste marginea caditei. Pentru ca pisicile o priveau ciudat, iar cainele saliva, am tras concluzia ca au aparut si ratele emo.

Domnul  tigan, cel care se drogheaza, care incerca sa imi vanda cazanul de tuica acum ceva nopti este la parnaie. Pentru macar 24 de zile am sa dorm linistita.

Fratele lui, care nu se drogheaza,  a dat muzica tare acum 2 nopti. Si-a luat amenda. Nimeni nu mai doarme linistit, pana la urma.

Vera si Jock (da, da, de pe 360), niste oameni simpatici si cu umor, m-au dus intr-o crasma dubioasa din Manastur. Ceva cu “Hanul Piratilor”. Sau casa lor, ca nu imi mai amintesc clar, fiindca era noapte, iar mie imi era aproape somn.
La Hanul Piratilor e veselie chiar si la 1 noaptea, se manaca bine si ieftin, berea costa in jur de 4-5 lei, personalul e amabil, iar peretii sunt acoperiti cu desene extrem de kitchoase, cu palmieri si pescarusi, semnate de un artist numit ROKK, parca.
Am halit niste papanasi extrem de buni, cum nu aveam sa mai manac la Cluj, nici macar la Fulton, dar asta e alta poveste despre care sper ca o sa ne povesteasca mai pe larg un tip simpatic care se plimba pe la Cannes si ocazional face si cronici de crasme.
Pe scurt, La Piratii astia eu m-am simtit bine, am sa revin si ma bucur ca intr-o crasma relativ cocalareasca poti sa mananci linistit fara sa iti iei un cutit in spinare, cum se mai intampla pe la pizzeriile din Rahova.
Bonus: captura din meniu, executata cu un telefon extrem de prost, mov.
De fapt, nu mai am bonus, ca azi nu functioneaza optiunea “add media”.

P.S. Azi a mers optiunea, asa ca scula lui Barba Neagra e in siguranta, salvata pe blog. Jock, Vera, e bine amu?

C. si mama lui, dimineata, in drum spre statia de autobuz. Ii depasesc.

C. catre mama lui, o femeie mica, slaba si roscata:

- Da-te, ca trece fata aia.

- Care?

- Aia de vreau sa ma uit sub fusta ei. Da’ azi si-a pus ochelari.

C. avea azi sandale maro, camasa in aceeasi culoare, sosete flausate cu dunguta albastra si o pereche de blugi a caror talie ii pica undeva sub piept.

Cred ca inca ma mai iubeste, desi nu a tras nici o flegma.

Sambata dimineata. Trezit si alergat la cinematograf.

Podul de flori. Nu sunt fan documentare decat in perioada zen a vietii mele, in care am rabdare de chestii de genul asta. Culmea, filmul lui Thomas Ciulei mi-a placut la nebunie. Poate pentru ca era dimineata. Nu stiu sa scriu despre filme, caci daca as avea idee cum se face asta, probabil as face cronici, nu reportaje. Insa, pot spune ca ceea ce mi-a placut mie extrem de mult au fost cadrele in care focusul era pe o chestie absolut banala, desi in blurul din spate distingeai ceva mai plin de actiune (he, nu-i asa ca oamenii care scriu despre film nu se exprima in halul asta?). Probabil ca o sa ruleze si in cinematografele din Bucuresti si il recomand calduros oamenilor care se duc la film de dragul artei, nu pentru a fi vazuti la mall.

Pe la pranz a urmat o conferinta de presa la care am ras cu o pofta nebuna, asemanatoare cu cea de la Little Miss Sunshine. De ce? Pentru ca pentru a cinspea mia oara am inteles ca regizorii din Romania au mai mult umor decat ziaristii. Bonus: trailere de la TIFF, pe care le gasiti pe you tube.

Preferatul meu este cel al lui Caranfil: http://www.youtube.com/watch?v=xY3VvjVZEFw

Am vazut Boogie si Megatron si nu neaparat in ordinea asta. Nu m-au dat pe spate, neaparat, dar consider ca merita ambele vazute. Boogie are destul de mult umor incat sa te faca sa te dezlipesti de emisiunea lui Brancu ca sa dai o raita la cinema.

Am bifat Les temps qui changent al lui Andre Techine, cu Deneuve si Depardieu. Catherine a fost in sala de la Republica si a vorbit despre acest film al ei, iar publicul i-a putut admira in voie chilotii ce se vedeau prin rochia transparenta. De remarcat ca nu a fluierat nimeni. Filmul m-a prins, atat pe mine, cat si pe colegii mei, drept pentru care, desi la ora 8 trebuia sa fim la Teatrul National, la Gala, am preferat sa alergam pana acolo, ca sa vedem filmul pana la capat. La gala am ajuns la ora 8 fix, transpirati, obositi, cu sireturile desfacute, gafaind. Dupa care l-am asteptat pe Basescu inca juma de ora.

Pe la jumatatea evenimentului cu pricina, in cardasie cu Elena de la MC si Eliza de la JN, am zbughit-o intr-o cursa nebuna catre Arta, sa vedem Cold Waves. Si l-am vazut, doar ca spre final am adormit. Poate ca de aia mi-a placut mai mult Delta, despre care urmeaza sa povestesc in episodul 3.

Gratie Mercedes Benz am ajuns si eu la TIFF anul acesta. Imi propusesem sa o fac inca de acum 3 ani, cand mi-am dorit sa merg si la Szighet, noroc ca intre timp peninsula a ajuns ceva ce seamana cu Vama si mi-am cheltuit banii prin Barcelona cea cosmopolita.

Treaba cu TIFF-UL a stat asa:

- Distractia a inceput inca din avion. Initial mi-a parut rau ca am avut loc pe ultimul rand de scaune, dar cand am vazut cine s-a asezat langa mine, am uitat si de cartea din poseta, si de ultimul album-voma al lui Moby de pe iPod. Prigoana si fiul cel mare, probabil, s-au asezat langa mine. Am remarcat fara prea mare mirare ca Prigoana are unghiile mari si putin murdare. Asta nu e de ras. De ras este faptul ca, atunci cand avionul a inceput sa coboare deasupra Clujului, placut impresionat de priveliste, omu’ a exclamat “very strong”. Apoi, vreo 3 minute, fiu-su’ s-a chinuit sa ii explice ca “foarte tare” nu se poate traduce chiar prin “very strong”.

In rest, numai de bine. Prigoana poate sa fie extrem de simpatic daca vrea. Ba chiar la un momentdat, m-a intrebat amabil ce vreau sa beau. Intr-un fel a fost mai bine asa, decat sa calatoresc langa Jiji.

To be continued