Asta seara s-a repetat povestea. Iar m-a lasat taxiul in capatul strazii. Ceea ce credeam eu aseara ca este o pomana, s-a dovedit a fi o inmormantare in toata regula si traditia ei. Cu picioarele umflate de oboseala si cu cearcane pe fata, incerc sa adorm, la 01.47. Ei bine, nu pot oricat de mult imi doresc asta. Ca le canta lautaru’ de jale, inteleg. Ca o sa le cante trei zile, ii iert. Dar ca bocetele sunt la microfon, acompaniate de tambal nu pot sa ma inteleg.

Vreau sa fie pace in lume. Vreau sa am o fata luminoasa, bine hidratata, sa ma trezesc maine fara probleme la ora 08.00 si sa dorm acum pe rupte. Ca astea sa se intample, poate ca ar fi mai bine sa nu mai moara tiganii.

P.S. Bocetele nu sunt ale lautarilor, ci ale rudelui mortului, care se perinda pe rand in fata microfonului, intrecandu-se in niste sunete inalte, pentru care Eva Kiss ar crapa de invidie.