O fata din Ferentari Weblog

In urma cu trei zile stateam la coada, la magazinul lu’ Nea Gigi.

In fata mea era un domn la vreo 50 de ani, foarte slab, cu parul alb si cu sapca pe cap. Era imbracat cu un pulover ieftin, bleu, crosetat de chinezi pe vapor.

- Un pachet de Plugarul.

Nea Gigi isi aranjeaza ochelarii si ii spune:

- Nu am. Nu am mai primit de doua saptamani.

Cumparatorul, amarat, zice:

- Aoleu, si eu ce ma fac?

- Pai, e revolutie si nu ne-a mai trimis.

- Bine, atunci un pachet de Ronson.

Omu’ da banu’, isi ridica un pic cozorocul si clatinand din cap dezaprobator intreaba:

- Da’ cand se termina revolutia, mai bagati?

Nea Gigi, razand, il asigura ca da. Omul ofteaza, isi baga pachetul de Ronson in buzunar si pleaca suparat.

Ce ti-e si cu revolutia asta…

In august, 2004, gratie unei erori comise de o agentie de turism, am ajuns pentru prima data in Istanbul.

Naiva, ca orice fata nascuta in orasul situat la piciorul Podului Prieteniei, imi inchipuiam ca Stambulul trebuie sa insemne bazar, blugi Camel, ceasuri sclipicioase cum am vazut eu in talcioc si mult rahat. Ei bine, nu am fost foarte dezamagita, pentru ca orasul situat pe doua continente asta inseamna. Partea cu adevarat suprinzatoare consta in faptul ca ceea ce am enumerat eu mai sus nu e totul. De fapt, astea-s niste amanunte de care se impiedica romanii care au facut bisnita cu lucruri aduse din Turcia.

Istanbulul este un oras absolut demential. Fireste, asa mi s-a parut mie, pentru ca imi place tigania. Si aglomeratia, forfota, oamenii expansivi, mirosurile dubioase si persoanele care nu urla “hotii!” atunci cand aud ca esti din Romania. De fapt, la o scurta analiza istorica, ma gandesc ca ar fi stupid ca tocmai turcii sa gandeasca asa. Hassan, un turc pletos, la vreo 40 de ani, proprietar al unui magazin de covoare, imi spune senin: “Si ce, acum trebuie sa imi cer scuze pentru ce a facut sultanul romanilor cu sute de ani in urma?”. Apoi, zambind, imi intinde un pahar de ceai preparat dintr-un amestec facut de el.

Istanbulul are muzica lui. Este o melodie trista in care se amesteca rugaciunile muezinului cu sunetele masinilor si clinchetele carucioarelor cu fructe, impinse de vanzatorii ambulanti,  la care se adauga zbieretele turcilor insistenti care vor sa iti lustruiasca pantofii si tanguielile vapoarelor de pe Bosfor.

Toata lumea are o poveste. Ali, un turc de mic de statura, serveste ceai pe faleza. O iubeste pe Magda din Constanta, care l-a invatat sa zica in romana “prostule”, “pula” si “pizda”. Ma roaga sa ii fac o poza smechera, pe care sa i-o trimita Magdei.

Erthab e angajat intr-un mic restaurant in zona Sultanahmet. Ar vrea sa cumpere biznisul de la patronul lui, dar nu are bani suficienti. In plus, e criza. A iubit-o pe Diana, tot de la Constanta. Insista sa ne facem o fotografie impreuna, in care sa ne uitam unul in ochii celuilalt. Imi spune ca sunt frumoasa, dupa care ma intreaba cati ani am. Se uita la mine serios, iar eu privesc spre aparat uimita. O poza buna.

“George Clooney from Turkye”. Asta spune un turcalet tuciuriu, simpatic, care detine o crasma, biznis de familie, in spatele Bazarului de Mirodenii. Ma uit la el si ii dau dreptate- chiar seamana cu George Clooney. Are vreo 47 de ani si un copil alb ca laptele, cu fata ovala. Il intreb daca sigur e al lui. Nu intelege prea bine engleza, asa ca ma aproba si rade.

In urma cu cinci ani am descoperit cea mai buna mancare din tot Istanbulul. Este vorba despre sandvisul cu peste preparat pe vaporasele care ancoreaza la piciorul podului Galata. Anul acesta am descoperit ceva si mai bun. Pe partea cealalta a podului, in stanga, dupa ce treci de Piata de Peste, sunt doua crasme unde poti sa manaci peste pe saturate, inclusiv hamsie si rac. Costa mai putin decat biletul de intrare la Aya Sofia.

Remarc uimita ca Istanbulul chiar a devenit un oras turistic. E plin de nordici, canadieni, australieni, americani si spanioli. Deh, criza, Costa Brava e scumpa. Vanzatorii din Bazar nu mai au chef de negociere, ceea ce nu poate decat sa ma bucure.  Turcii par amabili si prietenosi. Stau in fata restaurantelor lor si incearca sa te combine la o “chiofte” si o portie de “fasuli” in toate limbile pamantului. Cand le spunem ca suntem din Romania incep sa rada, apoi striga “Hagi”.

In 2014, pe 15 august, la ora 19.00., am o intalnire in Istanbul. Este fixata de acum cinci ani. Din dragoste pentru Istanbul.

Bonus: Aynur, Ahmedo

* Crossing the Bridge: The Sound of Istanbul by Fatih Akin

Sa nu va mai aud cum va plangeti ca romanii tin porcul pe balcon.

Fetelor, daca va lipseste ceva, dati un telefon si se rezolva. Atat ca o sa coste mai mult, ca e apel international. Ma rog, nu stiu daca se accepta telefoanele cu taxa inversa, dar am sa verific.

De nu, il gasiti in Stanbul, intre Turnul Galata si Piata Taksim.

Va pupa fata!

Dupa cinci ani m-am intors in Istanbul, desi pe 14 august 2004, cand mancam extaziata sandvis cu peste intre statiile Uskudur si Kadikoy, mi-am jurat ca o revin acolo peste 10 ani.

Pana cand o sa am timp sa postez ceva, va las sa va “enjoiati” cu marele hit la moda in Stanbul acum, interpretat de Shantel.

Pe principiul “Nimic nu se pierde, totul se transforma”.

Aseara, Pasion de Buena Vista, unul dintre cele mai noi proiecte muzicale cubaneze, a sustinut un concert pe scena Salii Palatului. Mi s-a parut o porcarie sinistra. (mai mult…)

Simpaticii mei,

Nu’s voi cum va simteti, da’ io nu’s prea bine. Tiganu’ care locuieste in spatele casei mele (da, ala care mi-a furat bicicleta, blugii si-un trening de pe sarma) are bairam. Si e lume pe strada, cu sticla-n mana, cum am vazut numa’ la discoteca de la Caminu’ Cultural din satul bunicilor mei, si e agitatie.

Si cum nici o manea nu e suficient de buna incat sa ma omoare, iaca a bagat baiatu’ niste bucati pe modelul  “Bate-ma cu sapca uda!”

Daca in doua zile nu apare nimic nou pe blog, inseamna ca m-am sinucis.

P.S. Pentru cunoscatori: A reaparut C. In forma.

Un tranvai numit 8. Sau 23.

In urma cu doua seri am venit acasa cu 323.

Langa mine, pe scaun, o gagica miniona, bruneta, sucara, cu cercei covrig, vorbeste la telefon. Handsfree. Ii suna telefonul. Ii spune tipei cu care vorbeste sa ramana putin la telefon. Curioasa si fara alte preocupari, ma uit pe display-ul telefonului ei. O suna Beyonce.

- Da, sunt in 323. Mai am un pic si ajung. Cum? Bine, ma astepti in statie, da?

Apoi, isi da o suvita de par dupa ureche si isi continua cealalta convorbire.

- Da, nebuno. Pai fa-te si tu alta culoare. Rosie, spre exemplu. Am tuns una azi…  Sa vezi ce misto a iesit. Da, fata. Sa vezi ce i-am facut lu’ Robert al tau. Mi-a trimis el sms ca ma iubeste. Eu i-am zis ca il ador. Acu’, fata, sa ii zic ca era teapa de 1 aprilie, ha? Nebuno.

Rade. Ma uit la ea si mi se pare draguta tipa. Din alt film, fireste, dar mistocuta.

Cobor din autobuz si o urmaresc cu privirea. Intr-adevar, in statie o astepta Beyonce, in pantaloni de trening, cu vesta de fas si gluga hanoracului in cap. Beyonce tine de mana un copil de vreo patru anisori. A dracu ‘ celebritatea asta!