O fata din Ferentari in vacanta- partea a doua

Am trait acea jumatate de ora din viata mea pentru care mi-am dorit permisul. Acea jumatate de ora cu o masina draguta, cu geamurile deschise, o sosea libera printre dealuri, cu copacei pe margine, cu flori, stupi, albine, fluturasi si miros de balega. Este vorba de soseaua ce duce la Viscri. Undeva la intrarea in localitatea Bunesti se face un drum la dreapta. Nu este cel mai bun din lume, insa este asfaltat si te duce in Viscri, un sat superb, unde e atata liniste de iti tiuie urechile.

Viscri, probabil ati auzit, e satul unde si-a cumparat printul Charles cateva proprietati. Fireste, nu locuieste acolo, insa, se pare ca i-a ajutat pe oamenii din Viscri cu niste fonduri pentru intretinerea si renovarea caselor.  Multe dintre ele au la poarta o tablita pe care scrie M.E.T. Este vorba despte Mihai Eminescu Trust, o fundatie patronata de printul Charles, care, printre altele, se ocupa restaurarea patrimoniului local si mentinerea in viata a traditiilor. Parerile satenilor referitoare la actele de binefacere ale printului sunt impartite si probabil ca stiu ei ce stiu.

Despre locuitorii din Viscri stiam ca se ocupa cu crosetatul in draci. Auzisem ca stau la poarta si impletesc ciorapi din lana, pe care o asociatie ii vinde in Germania. Apoi, nu stiu ce sa zic. Noi am traversat satul, insa, singura femeie pe care am vazut-o crosetand sosete a fost o tiganca oachesa, asezata pe un scaunel, la poarta, undeva pe partea stanga, la intrarea in sat. M-am abtinut de la poze, desi, vazusem acolo un cadru dragut. N-am vrut sa o tulbur.

Mai stiam despre Viscri ca nu are canalizare. Insa, am vazut si canalizari. Dupa ce am ajuns acasa, am dat un search pe net si am constatat ca sunt niste canalizari cu cantec. Se pare ca de asta printul Charles nu e foarte iubit de sateni.

Dupa un tur al satului am ajuns si la cetatea taraneasca saseasca din Viscri, patrimoniu UNESCO, care cuprinde intre zidurile sale una dintre putinele biserici-sala romanice ale secolului XIII.

In interiorul acestei cetati exista si un mic muzeu al satului Viscri, care adaposteste pe langa obiecte adunate de prin gospodariile satenilor si un cuib de pasarele, care stau protapite in tavan si te privesc uimite.

Se poate urca in cel mai inalt turn al bisericii, insa, nu va recomand neaparat, mai ales daca aveti rau de inaltime sau o urma mica de claustrofobie. Balconul din jurul turnului este facut din scanduri de lemn, care scartaie sub fiecare pas. Mie mi-a placut sa vad satul de acolo, insa, tot timpul in care am urcat prin turn, calcand pe barne putrede si pamant care se surpa, m-am rugat sa nu ma prinda vreun cutremur.

Ceea ce m-a uimit, a fost faptul ca, desi erau multi vizitatori, nimeni nu vorbea in interiorul curtii cetatii. Doua cupluri de francezi ne-au salutat si zambit frumos la poarta, iar satenii, din care cred ca mai mult de jumatate sunt tigani, s-au aratat binevoitori cu noi.

Al doilea popas pe care l-am facut luni, si ultimul de altfel, in scop cultural, a fost la cetatea Rupea. Insa, personal, consider ca era mai bine daca nu o faceam. Poate pentru ca e prea aproape de sosea, poate pentru ca am intalnit pe drum niste plozi retardati si nepoliticosi, m-am trezit la realitate si am simtit ca Bucurestiul e mai aproape ca oricand.

Din cetatea de la Rupea mi-a placut o casuta aflata in poarta, despre care paznicul, un mosneag simpatic, care fumeaza More,  ne-a spus ca a fost locuita de o familie care nu s-a ingrijit de ea, iar dupa ce a fost parasita, plozii aia retardati de i-am intalnit pe drum au spart ferestrele si au aruncat gunoaie in fantana.

In toata aceasta incursiune am auzit de multe ori cuvantul “tigani”, insotit de cele mai multe ori de adjective mai mult sau mai putin flatante. Am concluzionat ca nu sunt singura care traieste printre ei si ca, cel putin astia din Ferentari, nu au distrus patrimoniul tarii. Poate, cel mult, pe cel al cartierului.

Acestea fiind spuse, ma retrag, iar de maine ne auzim cu povesti din Ferentari si ganduri de emigrare.

P.S. Mi-am dorit mult sa ajung la Sapartoc, un sat aproape  parasit, situat pe langa Sighisoara.  Din pacate, nu se poate ajunge decat pe jos acolo. Daca este careva careva care stie vreo varianta mai buna decat pe jos, sa dea de veste!