februarie 2010


Gratie unui cititor al blogului, am aflat ca Adevarul de seara a scris despre blogul meu. Curioasa, am dat un search, sa vad si eu ce anume s-a scris.

Am gasit acest articol.

Profit de ocazie pentru a adauga cateva informatii.

Nea Ion, vecinul meu, probabil este un mare mafiot. Pe mine nu ma intereseaza. Este unul dintre primii oameni pe care i-am cunoscut atunci cand m-am mutat in Ferentari si care, la fel ca nea Costica, da un farmec aparte strazii.

Nea Ion este respectuos. Baietii lui nea Ion imi spun “saru’mana vecina!”. Sotia lui nea Ion este o femeie cu bun simt, pe care nu am auzit-o niciodata injurand “Lua-te-ar canceru’!” sau “Da-te-n sange!”. Fata cea mica si blonduta este singurul copil pe care l-am intalnit in Ferentari stand respectuos la coada magazinului de cartier, fara sa scuipe pe pantofii celorlalti oameni.

In 2002, cand m-am incaierat cu niste golani, nea Ion a fost cel care m-a intrebat ce s-a intamplat. Apoi, l-a chemat pe unul dintre baietii lui si m-a rugat sa ii arat cine s-a luat de mine. Golanii au inghetat de frica, iar acum, opt ani mai tarziu, imi spun deasemenea ‘Saru’ mana, vecinica!” atunci cand trec pe langa ei.

Daca nea Ion are biznisuri dubioase, cu siguranta le executa in liniste.

Si, mai mult de atat, probabil le executa din puscarie, pentru ca eu nu l-am mai vazut nici pe el, nici pe fii lui de ceva vreme.

La familia lui nea Ion am vazut cum arata o inmormantare cu lautari si bocete belicoase, dar tot la ei am vazut si nunta fantasmagorica cu porumbei, limuzine si mult Pepe. Deasemenea, banuiesc ca datorita lor am vazut un Brabus parcat in fata portii mele si multe masini cu numar de Corpul Diplomatic bantuind noaptea pe strada.

Dar, cumva, in viziunea mea, nu oamenii ca ei sunt cei din cauza carora nu te simti in siguranta in Ferentari, ci mai degraba din cauza micilor gainari si bagabonti, care nu au ceva mai bun de facut decat sa se incaiere pe strada si sa arunce gunoiul pe fereastra.

Nu vreau sa creada vreunul dintre voi ca iau apararea cuiva. Trafic cu droguri se va face la nesfarsit in Romania, fie ca il va face clanul Stoaca sau Pian sau oricine altcineva, la fel cum nici prostitutia nu va sucomba. Nu am scris randurile de mai sus doar pentru ca, intamplator, sunt vecina cu clanul Stoaca. Pur si simplu, consider ca Ferentariul este un cartier de-a dreptul jegos pentru ca marea majoritate a animalelor care ocupa acele foste camine de nefamilisti sunt niste imputiti. Si, mai mult de atat, vina nu este doar a lor, ci si a autoritatilor si a Primariei sectorului 5.

Spre exemplu, la coltul strazii mele exista doua tomberoane. De cand a dat prima ninsoare sanatoasa, s-a trans incredibil de mult gunoi. Tomberoanele au fost golite destul de des, dar gunoiul care a cazut langa ele, zace bine mersi pe jos, peste mormanul de zapada. Si pare ca nu deranjeaza pe nimeni, cu exceptia oamenilor a caror poarta da acum fix in gunoi. Hai, Vanghelie sa fie sanatos! In rest, e doar vina traficantilor de droguri.

In februarie 2006 am pasit timid in redactia revistei MAXIM, un loc cu o cantitate mare de testostern pe metru patrat.

Primul reportaj pe care l-am facut a fost, fireste, unul despre locurile de futut din Bucuresti.

Aveam emotii. Nu mai scrisem in viata mea intr-o revista citita de mai mult de 50 de persoane.

Cateva luni mai tarziu executam cu succes unul dintre cele mai misto reportaje din viata mea.

In urmatoarea luna am plusat cu “Ultimul Nae”, un reportaj pe care il linkuieste wikipedia pe pagina despre primul film romanesc, “Independenta Romaniei”.

Apoi, am inceput sa fac si interviuri cu fete.

Dupa 10 luni de MAXIM ma ocupam deja de chestii incitante, cum ar fi reportajele undercover in saloane de masaj erotic.

In primavara anului 2007 am scris si primul feature din viata mea, ocazie cu care, alaturi de colegul meu, Adi Stoicoviciu, am mancat cea mai proasta ciorba de fidea servita intr-o popota. Si a fost ultima.

Pentru numarul 19 al revistei, editia de iunie, am pregatit un interviu cu Walter Ghidibaca, jurnalistul roman care a plecat spre Rusia cu o Dacie veche pentru a realiza un documentar, dar care s-a intors un an mai tarziu cu cazier. A fost primul si singurul interviu acordat de Walter dupa intoarcerea din Rusia.

Numarul 19 a fost unul memorabil pentru mine, mai ales pentru ca a fost si ultimul la care am lucrat alaturi de  echipa initiala a revistei.

Doua luni mai tarziu am facut cunostinta cu noii redactori sefi ai revistei.

In februarie 2008 am facut o mica incursiune intr-un canal de la Eroii Revolutiei, alaturi de colegul meu fotogaf. L-am vizitat pe Zaharia, cel mai simpatic aurolac pe care l-am intalnit in viata mea. Ba mai mult de atat, Zaharia are foarte mult bun simt (ne-am intalnit ulterior prin mijloacele de transport in comun).

In 2009 am facut un reportaj pentru sufletul meu si un interviu la care inca mai pot rade, in ciuda faptului ca il stiu pe dinafara.

In februarie 2010 activitatea acestei reviste a incetat. In decembrie am aflat ca voi ramane fara job.

Stabilitatea, tabieturile si atmosfera misto de la job s-a dus dracului intr-o singura zi. Si, ca orice om caruia ii place ceea ce face, am suferit si eu in felul meu. Atat de mult incat, de suparare, la noul job m-am dus numai cu masina, astfel incat v-am vaduvit de povestile misto din Ferentari.

Dar si cand o sa ies din puscarie…

Mai intai publicitatea, apoi si eu cu vesti din Ferentari.

Asadar, prietena Roxxxybel are un anunt urgent, care poate sa te coste doar 1.500 de euro.

URGENT : vand gargarita – ford ka – 2002, albastru, 136.000 km, 2 usi, geamuri electrice, 1,3. URGENT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers