La mine-n Ferentari e o tanti simpatica, vecina, tiganca. Are in jur de 30 si ceva de ani, citiva dinti poleiti cu aur si doi copii. Copii sint destepti, amindoi premianti, si cu ceva bun simt. Locuiesc intr-un apartament de patru camere, infect, alaturi de alte doua familii, neamuri din partea lu’ barbat-su’. Peretii apartamentului sint umezi mai tot timpul, murdari, intrerupatoarele si prizele sint iesite din perete, iar in casa miroase mereu  a rintas sau a cartofi prajiti. Nu e casa lor, iar tanti simpatica nu se afla in cele mai bune relatii cu ceilalti ocupanti ai apartamentului, proprietarii.

De curind, tanti simpatica si barbat-su, un tigan curat si de-asemenea cu bun simt, si-au cumparat un apartament vizavi de cel al neamurilor. L-au preluat cu datorii la intretinere, scazute din pretul apartamentului. L-au renovat suprinzator de decent (ba chiar as exagera si as spune ca are si un pic de bun gust), l-au mobilat, dar nu se pot muta pentru ca au facut un deal cu administratorul: se vor muta atunci cind datoriile la intretinere vor fi achitate. Asa ca tanti simpatica si-a mutat bagajul si profita de apartament doar in timpul zilei. Atunci cind le si gateste celor doi copii acolo. E mult mai curat decit apartamentul neamurilor si, in plus, nu e mincarea la comun. In apartamentul nou nu miros peretii a rintas.

“Fata, nu stiu ce sa ma mai fac cu astia ai mei?!”, imi spune ea intr-o zi.

“Pai, de ce, fata?”

“Ai dracu copii, eu le dau sa manince sus, la apartament, si ei, de-ai naibi, nu vrea. Sta in picioare, la usa, cu farfuria in brate si acolo maninca, da’ numa’ dupa ce-i oblig. Vrea sa manince jos, la cumnata-mea. Cica e mai bun acolo”.