C. si mama lui, dimineata, in drum spre statia de autobuz. Ii depasesc.
C. catre mama lui, o femeie mica, slaba si roscata:
- Da-te, ca trece fata aia.
- Care?
- Aia de vreau sa ma uit sub fusta ei. Da’ azi si-a pus ochelari.
C. avea azi sandale maro, camasa in aceeasi culoare, sosete flausate cu dunguta albastra si o pereche de blugi a caror talie ii pica undeva sub piept.
Cred ca inca ma mai iubeste, desi nu a tras nici o flegma.
Sambata dimineata. Trezit si alergat la cinematograf.
Podul de flori. Nu sunt fan documentare decat in perioada zen a vietii mele, in care am rabdare de chestii de genul asta. Culmea, filmul lui Thomas Ciulei mi-a placut la nebunie. Poate pentru ca era dimineata. Nu stiu sa scriu despre filme, caci daca as avea idee cum se face asta, probabil as face cronici, nu reportaje. Insa, pot spune ca ceea ce mi-a placut mie extrem de mult au fost cadrele in care focusul era pe o chestie absolut banala, desi in blurul din spate distingeai ceva mai plin de actiune (he, nu-i asa ca oamenii care scriu despre film nu se exprima in halul asta?). Probabil ca o sa ruleze si in cinematografele din Bucuresti si il recomand calduros oamenilor care se duc la film de dragul artei, nu pentru a fi vazuti la mall.
Pe la pranz a urmat o conferinta de presa la care am ras cu o pofta nebuna, asemanatoare cu cea de la Little Miss Sunshine. De ce? Pentru ca pentru a cinspea mia oara am inteles ca regizorii din Romania au mai mult umor decat ziaristii. Bonus: trailere de la TIFF, pe care le gasiti pe you tube.
Preferatul meu este cel al lui Caranfil: http://www.youtube.com/watch?v=xY3VvjVZEFw
Am vazut Boogie si Megatron si nu neaparat in ordinea asta. Nu m-au dat pe spate, neaparat, dar consider ca merita ambele vazute. Boogie are destul de mult umor incat sa te faca sa te dezlipesti de emisiunea lui Brancu ca sa dai o raita la cinema.
Am bifat Les temps qui changent al lui Andre Techine, cu Deneuve si Depardieu. Catherine a fost in sala de la Republica si a vorbit despre acest film al ei, iar publicul i-a putut admira in voie chilotii ce se vedeau prin rochia transparenta. De remarcat ca nu a fluierat nimeni. Filmul m-a prins, atat pe mine, cat si pe colegii mei, drept pentru care, desi la ora 8 trebuia sa fim la Teatrul National, la Gala, am preferat sa alergam pana acolo, ca sa vedem filmul pana la capat. La gala am ajuns la ora 8 fix, transpirati, obositi, cu sireturile desfacute, gafaind. Dupa care l-am asteptat pe Basescu inca juma de ora.
Pe la jumatatea evenimentului cu pricina, in cardasie cu Elena de la MC si Eliza de la JN, am zbughit-o intr-o cursa nebuna catre Arta, sa vedem Cold Waves. Si l-am vazut, doar ca spre final am adormit. Poate ca de aia mi-a placut mai mult Delta, despre care urmeaza sa povestesc in episodul 3.
Gratie Mercedes Benz am ajuns si eu la TIFF anul acesta. Imi propusesem sa o fac inca de acum 3 ani, cand mi-am dorit sa merg si la Szighet, noroc ca intre timp peninsula a ajuns ceva ce seamana cu Vama si mi-am cheltuit banii prin Barcelona cea cosmopolita.
Treaba cu TIFF-UL a stat asa:
- Distractia a inceput inca din avion. Initial mi-a parut rau ca am avut loc pe ultimul rand de scaune, dar cand am vazut cine s-a asezat langa mine, am uitat si de cartea din poseta, si de ultimul album-voma al lui Moby de pe iPod. Prigoana si fiul cel mare, probabil, s-au asezat langa mine. Am remarcat fara prea mare mirare ca Prigoana are unghiile mari si putin murdare. Asta nu e de ras. De ras este faptul ca, atunci cand avionul a inceput sa coboare deasupra Clujului, placut impresionat de priveliste, omu’ a exclamat “very strong”. Apoi, vreo 3 minute, fiu-su’ s-a chinuit sa ii explice ca “foarte tare” nu se poate traduce chiar prin “very strong”.
In rest, numai de bine. Prigoana poate sa fie extrem de simpatic daca vrea. Ba chiar la un momentdat, m-a intrebat amabil ce vreau sa beau. Intr-un fel a fost mai bine asa, decat sa calatoresc langa Jiji.
To be continued
Insula Sahalin, un loc superb inca. Poate pentru ca taranii si cocalarii au rau de mare.
… ce strada a inceput sa se asfalteze, ha?
Conteaza mai putin asfaltul turnat perfect aiurea, ci faptul ca in sfarsit se misca ceva.
Ma rog, e de la campania electorala.
Iar in dimineata asta, iaca ce tocmai a venit un fel de comisie de control de la Primarie, sa faca scandal ca unii oameni de pe strada mea au turnat asfalt in dreptul portilor ca sa poata intra cu masina in curte, fara sa si-o rupa din cauza bordurilor extrem de inalte. Mi s-a spus asa:
“Uite, doamna (doamna-i ma-sa, dar m-am abtinut), daca vine buldozerul sa dezapezeasca, nu isi rupe lama in betonul asta?”.
Am intrebat si eu, inocent, care dracu’ buldozer si care dezapezire, ca eu, in sapte ani, de cand stau aici, nu am vazut asa ceva. Singura dezapezire pe care mi-o amintesc din iarna trecuta, este cea de pe 2 ianuarie, facuta de mine, cu bocancii, impreuna cu alti vecini care aveau treaba la civilizatie.
11.48 PM
Cobor din taxi in fata portii. In spate aud pe cineva care taraste un tomberon de gunoi.
- Vecina, stai asa!
- ???
- Am un cazan da alumin, nou nout.
- Foarte bine.
Deschid poarta si intru.
- Vecina, ia cheama-l pe vecinu’.
- Doarme.
- Lasa, scoala-l.
- Este doispe noaptea. Nu-l trezesc.
- Haide bre, scoala-l un pic.
- Nu. Daca ai treaba cu el, cauta-l maine.
- Atunci da si mie zece mii de lei.
- Nu.
- Ma lasi sa mor io da foame?
- Da.
00.03 AM
Aud urlete pe strada si un caine schelalaind. Ma indrept catre poarta. Tiganul, vecinu’, alearga pe strada cu o bata in mana, urland catre caine:
- Futu-ti mortii ma-tii, uita de adresa asta, caine imputit!
Deci, vrea cineva sa cumpere un cazan de alumin, nou nout?
C. este vecinul meu. Locuieste in blocul din spatele casei mele. Are in jur de 30 de ani, statura medie, par brunet, ten deschis, ochii caprui, expresivi. Are un handicap fizic care nu ii permite sa isi tina gatul drept, iar atunci cand merge, isi arunca un picior catre exterior. C. ma iubeste si nu se sfieste sa imi spuna asta. Ma urmareste pana in statia de autobuz, mergand in spatele meu. Imi murmura aproape in ceafa “Te iubesc, te iubesc, vrei sa ne f…utem?”. Cand vrea sa ma impresioneze, intai se chinuie sa imi agate privirea, dupa care, surazand, incepe sa flegmeze. Din cauza handicapului, flegma i se scurge, timid, pe barba. Iar el imi zambeste in continuare. “Te iubesc, te iubesc, vrei sa ne f..utem?”. Ma urc in autobuz, iar el se intristeaza. Ramane in statie si flegmeaza in continuare.
Stimate domn Vanghelie,
Sunt o tanara de 25 de ani, alba, vaccinata si locuiesc de prin 2001 in cartierul ala din sectorul dumneavoastra, unde la fiecare colt de strada umbla cainii cu seringi folosite in coada.
Domnu’ Vanghelie, eu nu votez, din principiu, caci daca as vota, nu as mai avea somnul adanc si as face cearcane de la manelele vecinilor, date la maxim, in timp ce politia de sector se plimba ca o Lolita inocenta, ca sa isi ridice spaga de la marii dealeri de droguri usoare din cartier. Dar daca as vota, sa stiti ca nu pe dumneavoastra v-as vota. Nu, nu pentru ca mie nu mi-ati platit lumina, dumneavoastra sau Becali, ci pentru ca sunteti un primar care este si doar atat. As vrea sa va spun ca vreo doi ani am dus lupte crancene cu jumatate din taximetristii bucuresteni, care nu doreau sa ma duca acasa, pentru ca Tunsu Petre nu este o strada pe care sa te plimbi linistit cand ai pe bord un aparat de taxat care costa cat pampersii plozilor pe jumatate de an. Acum, au reinceput luptele. Nu, nu alea cu sabii si grenade, cum am vazut eu la mine pe strada, ci acelea dintre mine si taximetristii care nu vor sa ma duca acasa, pretextand ca “imi rup in sapte masina, domnisoara, in transeele alea”. Si nu poate nimeni sa conteste asta.
Strada pe care locuiesc imi induce zilnic un sentiment de nostalgie, domn primar. Imi aminteste de adolescenta si de satul bunicilor, cand mergeam toamna la discoteca de la caminul cultural, iar bunica ma conducea pana la sosea, unde imi luam incaltarile fara noroi pe ele si ii dadeam bunicii gumarii murdari, sa ii duca acasa. Acum, am evoluat un pic. Am facut un barter cu o doamna care locuieste la sosea, unde imi las incaltarile cu care traversez transeele, dupa care imi iau pantofii de oras, pe care ii car in punga. Ciudat, domnu’ Vanghelie, mai ales cand te gandesti ca si Casa Poporului e tot in sectorul 5…
Sunt o fitoasa, de conditie medie, care nu isi permite sa se mute in alt cartier, care locuieste aici si face scandal zilnic. Nu ca m-as face auzita de sub tona de manele si injuraturi spurcate ale vecinilor, dar zau daca nu ma amarasc cand vad cum politia e mai interesata sa ma urmareasca pe mine si fusta mea scurta, decat sa alerge dupa drogatii aia care mi-au furat bicileta fara iPod incorporat, in timp ce dumneavoastra vopsiti in culori psihedelice blocurile din Rahova. Va doare in cur de cartierul asta si va faceti afise electorale pe care scrieti “Imi pasa”. As vrea sa aveti o fata de varsta mea, care sa locuiasca in Ferentari, si sa fie nevoita in miezul noptii sa mearga printre ghetouri, spre casa, pentru ca taximetristul nu a vrut sa intre pe strada neasfaltata.
Aproape fara stima,
O fata din Ferentari
