În vara anului 2000, cînd am mers tabăra de vară de la Neptun, L.A. rupea discotecile cu “Ochii tăi”. A fost prima oară cînd am auzit cuvîntul “manea”, deşi pe Adrian Copilul Minune, Costi Ioniţă şi Vali Vijelie îi ştiam de cel puţin doi ani, întrucît erau extrem de populari în discoteca din satul bunicilor mei. Tot în vara aia am fredonat în draci şi “Vine poliţia”, cea mai bună piesă de pe albumul Verdikt al formaţiei cu acelaşi nume.

În vara lui 2000 m-am unduit, cu naivitatea specifică vîrstei şi oraşului din care provin, cam pe toate melodiile de pe albumul Ochii tăi, pe “Try again” de la Aaliyah sau pe “It feels so good” de la Sonique. Deci, nimic bun, nimic surprinzător. O imitam pe Delia de la N&D în discoteca din căminul cultural, acasă ascultam “Band of gypsys” al lui Hendrix , “Octave” al lui Moody Blues, Vonda Shepard şi Gypsy Kings, că asta aveam pe CD. Mai băgam şi cîte un Modern Talking, o Sandra, cu mama, la Internaţionalul de pe pervazul ferestrei din bucătărie.

În aceeaşi vară, s-a organizat un concurs de dans la Călare, discoteca cu terasă din satul bunicilor. Am cîştigat toate rundele, mai puţin pe aia de manele. Pînă toamna, de draci, am repetat pe Rafaga. Ba chiar am fost la două cursuri de latino, la Casa de Cultură din Giurgiu. Previzibil, degeaba. Deşi am ditai fundul, habar nu am să dau din buci. Sau din ţîţe. Nu simt ritmul, nu trăiesc maneaua.

În vara anului 2000, cam toţi oamenii cu care umblam ascultau manele, de la Pe la spate pînă la De ce mă minţi? sau Jumătate tu, jumătate eu. Şi eu cu ei.

În vara anului 2001 nu am mai fost la mare. În vara anului 2001 m-am mutat in Ferentari. În prelungirea Ferentari. Voiam să ascult PRO FM, dar nu prea mi-a ieşit, întrucît colega mea de cameră, Adiţa, era moartă după manele. Am legat antena aparatului de radio cu nişte liţă, pe care am răsucit-o de-un capăt al galeriei pentru perdele. Aşa a ascultat Adiţa cam vreun an manele, la un post de radio pirat. Şi eu pe lîngă ea. Era genul ăla de fată căreia îi plăceau manelele triste, iar eu genul ăla care făcuse din manea un sunet de fond, care trebuie ignorat. Din cînd în cînd mă trezeam fredonînd “Au, mă doare, mă doare”, spre marea disperare a Adiţei, care spunea că, de fapt, e “Motoare, motoare“.

În 2002 dădusem deja cu nasul de Lhasa, Cesaria Evora, Amalia Rodrigues sau Jay Jay Johanson, aşa că Adiţei i-am asigurat ieşirea din Ferentari, disperată de atîtea manele.

Acum, în 2014, aş putea să fac pe interesanta şi să spun că eu am ascultat numai The National, Nick Cave sau Mark Lanegan de cînd mă legăna mama la piept. Dar aş mînca rahat. Nu sînt dintr-o familie care ascultă Mozart la micul dejun (deşi Pulse-ul lui Pink Floyd îl am de la tata, iar de la mama am moştenit cîteva viniluri Meridiane Melodii), în adolescenţă nu am avut prieteni cu care să fac seri de audiţie Bach şi nici singură nu am pus internetul cu fundul în sus ca să ascult te miri ce rarităţi. Muzical vorbind, sunt suma muzicilor ascultate de oamenii lîngă care am trăit: familie, prieteni, iubiţi şi colegi de muncă.

Însă, am locuit în Ferentari 12 ani. Facultatea am făcut-o în Berceni, iar primul job – unde am descoperit muzicile bune din viaţa mea – era în Drumul Taberei, ceea ce însemna că tranzitam Rahova cu 139. Prin 2001, cînd m-am împrietenit cu nişte vecini, am ajuns şi într-o discotecă faimoasă de pe lîngă Bucureşti, unde veneau cam toţi fotbaliştii de la Steaua să dea din buric. Aşadar, în materie de manele, aş spune că am ascultat tot, cu sau fără voia mea. În general, în Ferentari muzica se ascultă cam fără voie, întrucît oamenii care îşi scot boxele pe geam nu obişnuiesc să întrebe vecinii ce părere au despre asta. Cîteodată mă enervau manelele date la maximum şi pe repeat, combinate cu un fum înecăcios de mititei. Altădată, mai ales primăvara, cînd înfloreau corcoduşii, mi se părea idilică situaţia. Vara, cînd vecinul din spatele casei îşi lipea staţia de peretele camerei mele şi asculta manele de jale în creierii nopţii, voiam să omor toţi maneliştii din lume. Pe scurt, m-am obişnuit ca maneua să facă parte din viaţa mea, o consider muzica săracilor din Ferentari şi-a altora asemeni lor, iar faptul că unii dintre noi au nostalgii manelistice e de înţeles, şi pe mine mă apucă dorul de Ferentari şi sunetul lui zilnic.

Ce nu înţeleg este faptul că pe 1 martie, vreo 600 de oameni, aparent intelectuali sau pseudo-intelectuali, s-au dus la concertul lui Romeo Fantastick, care a avut loc la Eden, în subsolul Palatului Ştirbei.

Imagine

Adrian Schiop, care studiază profund manelele, uneori chiar din mijlocul publicului ţinţă, Ferentari, zice într-un articol publicat pe site-ul revistei Sapte Seri că “La Romeo Fantastik există clar un sens conștient al parodiei, vizibil încă de la Carolina: el nu se ia o secundă în serios ca muzician și rapper, ci imită emfaza omologilor americani, sabotând-o în același timp – înainte de repriza de sex sălbatic, femeia devorează tot ce găsește prin casă, „I-am dat tot ce-aveam pe masă/ Mi-a mâncat frigiderul/ Mi-a luat și șifonierul”, iar multe rime sunt dadaiste, alese în virtutea purei lor sonorități („Dă-i motoare verticale/ și opturi americane/ și cu d-alea estgermane/ și paranormale”). Pe scurt, e showman, specialitatea lui e să facă circ și frondă.”

Cristian Neagoe, redactorul şef al aceleiaşi reviste, ni-l prezintă pe Romeo, Regele Sexului, drept un “un marginal al unei scene și așa marginalizate” în şapoul unui interviu.

Chestii care, alături de vehemenţa unor comentaci pe wall-ul eventului, au inflamat foarte tare subiectul. Brusc maneaua a revenit pe val, hipsterii se calcă în picioare ca să se buricească aici si aici, haterii îi bălăcăresc pe hipsteri, iar maneliştii încep să primească un capital de simpatie.

Mie nu îmi plac maneliştii. Pentru ca maneliştii nu plătesc taxe la stat, iar eu da, pentru că mulţi dintre ei sunt mafioţi sau au strînse legături cu aceştia, pentru că sunt semianalfabeţi şi pentru că versurile lor nu sînt atît de proaste încît să mă distreze pe mine. Nu mi se pare că e vreunul dintre ei profund îngrijorat de soarta poporului, din contră, au fost surprinşi adesea bătîndu-se pe burtă cu politicienii.

Mie nu îmi plac manelele pe care le ascultă taximetriştii, fără să întrebe clientul dacă e dispus să asculte, eventual tare.

Mie nu îmi plac manelele pe care le ascultă taximetriştii care mănîncă shaorma şi nici nu aerisesc după aia.

Mie nu îmi plac burtoşii transpiraţi, care cred că femeile sînt haladite.

Mie nu îmi plac femeile care dau din cur şi cărora le place să li se spună “Fă haladito”.

Nu îmi plac maneliştii care aruncă cu bani în aer după ce şi-au scos resturile de shaorma dintre măsele cu o hîrtie de 50 de lei.

Iar faptul că, ironic sau nu, cel puţin 300 de oameni cu studii superiore au dat din buric sîmbătă seara la Eden, nu la Hanul Drumeţului sau la Million Dollars, mă îngrijorează. Serios, oamenii ăştia nu trebuie încurajaţi.

Cică a făcut show Romeo. Sîmbătă şi mai mereu, de-a lungul carierei. Păi a făcut, că era pe bani. Am întîlnit mulţi tigani care nu ştiu să scrie, dar ţigani proşti încă nu am găsit.

p.s. Vintilă Mihăilescu, psihosociolog şi antropolog, a spus în Dilema Veche, care va apărea mîine la chioşcuri, că “M-a amuzat întotdeauna înverşunarea lumii bune împotriva manelelor.” Şi adevărul e că parcă îl şi văd pe domnul Mihăilescu în Ferentari, pe Tunsu Petre, dansînd pe-o manea săltăreaţă, c-un traficant de droguri de gît.

p.s. Desigur, textul de mai sus e fără miză şi perfect asumat. Maneaua e o muzică oarecare, putea să fie şi metal. Dar nu e. Iar în cei 12 ani de Ferentari, nu m-am bătut cu metalişti, nu m-au călcat pe picioare nişte roacheri, nu mi-au scuipat coji de seminţe în cap nişte oameni care se întorceau de la operă. Întîmplător, oamenii ăia cu care am avut conflicte erau manelari. Asta este experienţa mea.

Va amintiti, pe vara am stat in Ferentari o saptamana pentru ca familia mea a plecat in concediu si, in ciuda camerelor de supraveghere si a alarmelor, am considerat ca e mai intelept sa stau si eu acolo cat timp sunt ei plecati. In plus, chiar e placerea mea. E acasa, e locul unde am stat 11 ani, e Ferentariul meu, cel mai misto cartier din Bucuresti, vorba lui nea Gioni.

In saptamana aia am iesit din cartier de vreo 3 ori. De doua ori cu masina, o data cu autobuzul, fiind implicate niste beri care urmau sa fie baute. Fireste, m-am gandit sa iau autobuzul, dar ce rost avea? Mie imi place cartierul, lui de mine, si parea si ocazia perfecta sa fac rost de material nou pentru blog. Asa ca am luat-o frumusel, dichisita pruna, pe jos, pe strada Ilie Dumitrescu, catre statia de autobuz.

In urma cu cativa ani, strada asta a fost asfaltata, iar cand au pus si gardul gradinitei in care se intra din strada paralela, Tunsu Petre, a devenit sigura si principala cale de acces catre strazile perpendiculare pe Tunsu Petre. Inainte de asfaltare era o strada fara lumini, plina de gropi, iar din boschetii din curtea gradinitei iesea mereu cate un drogalau, daca nu cumva o gasca. Pana acum vreo 3 ani (poate chiar un pic mai mult?!), strada asta a fost misto, fara gropi, luminata, magie, asadar. Insa, in perioada de explozie a legalelor, chiar in capatul strazii, in cladirea unei spalatorii/vulcanizari s-a deschis un magazin de legale. Avea firma luminoasa, era deschis non-stop, iar drogalaii stateau la coada ca la usa unui club din regie in serile cu prezentari de lenjerie intima. Mi s-a parut interesant si curajos sa faci un biznis cu legale in cartierul in care heroina se serveste ca mamaliguta in restaurantele cu specific romanesc. Asa ca m-am inarmat c-un reportofon si un aparat foto si m-am dus sa stau de vorba cu patronul, o ceafa lata c-o mutra fioroasa. Nici n-am apucat bine sa spun ce doresc, ca si-a chemat ajutoare sa ma dea afara. Mi-a spus destul de clar sa nu-mi bag nasul si m-a amenintat vag cu bataia, aratandu-mi o alta ceafa lata. Mi-am luat frumusel talpasita si am asistat neputincioasa de-a lungul anilor pe care i-am mai avut de stat in cartier cum strada Ilie Dumitrescu se umple din nou de drogati. De data asta agresivi, nu molesiti, ca heroinomanii cu care ma obisnuisem. Pe coltul strazii, chiar la intersectia cu Prelungirea Ferentari nu puteai trece de drogatii care asteptau la coada la legale. Dupa o vreme, firma luminoasa a disparut, usa magazinului s-a inchis, geamurile au fost schimbate cu unele fumurii si a aparut un ghiseu. Probabil ceafa lata a trecut in ilegalitate. Vinde si acum, bine – merci, probabil cu binecuvantarea politiei care se invarte prin zona, ca sa-si ia partea, iar drogatii sunt mai multi decat oricand pe coltul ala de strada. Si cand zic multi, ma refer la grupuri de peste 10, care put de mori si care ti se arunca pe capota, urland c-ai vrut sa-i omori.

Bun, deci am plecat dichisita nevoie mare de acasa, catre statia de la Zetarilor, fix pe Ilie Dumitrescu. Uitasem de coltul cu drogati pentru ca de vreo trei ani folosesc masina si nu m-au deranjat foarte tare. Cand i-am zarit, era prea tarziu sa fac cale intoarsa, pe strada paralela. Am inaintat repede o rugaciune catre Divinitate si am trecut cu inima cat un purice printre ei, cu pasi mari si hotarati, gata sa ma arunc in fata unei masini la nevoie. Am scapat.

Ajunsa in statie, unde nu mai calcasem de vreo 3 ani, ma ingrozesc. Ferentariul nu e renumit pentru curatenia lui, dar sigur a prins si vremuri mai bune. Daca stau bine sa ma gandesc, este vorba despre perioada cuprinsa intre 2005-2006 si 2010-2011. Cum va spuneam, in statie era un jeg de nedescris, mirosea strident a pisat, iar drogalaii se simteau ca la ei acasa. Vreo sapte imparteau o seringa dupa ghereta de bilete, iar altii doi, drogati deja, se imbranceau in statie, printre oamenii care asteptau autobuzul. Agresivi toti, cu chef de harta. Telefonul imi vibra in geanta, inima imi batea ca la balamuc, un 139 aparea la orizont. Se urca cei doi junkies care stateau in statie si jumatate din oamenii normali. Aia de se drogau dupa ghereta se iau la bataie. Se scuipa, se injura, se alearga, paranoia mi se activeaza: sigur se alearga in jurul meu, ca sa sa-mi smulga geanta si sa fuga. O strang mai tare la piept si ma rog la Dumnezeul Dumnezeilor sa apara un autobuz. Vine 323. Se mai urca niste niste oameni normali, drogatii se harjonesc in continuare. Vine, in final, si 141. In statie eram eu, o doamna grasa si sapte drogati. Care, fireste, se urca si ei. Se asaza pe scaune si se injecteaza din nou. Probabil nu apucasera toti din prima doza. Regret amarnic ca am luat autobuzul. La Valtoarei, a doua statie, ma uit disperata dupa un taxi. Nimic. Dar, spre marea mea usurare, se mai urca niste doamne si domni, adica o pustoaica firava, o bagaboanta blonda si uzata ca stergatorul meu de la masina, inca o femeie grasa spre imensa, deci neputincioasa, si o piticanie la bustul gol, in pantaloni scurti, din aia de tenis. Cand zareste piticania drogatii, ia foc. Incepe sa injure, sa scuipe peste tot, inclusiv pe mine, grase si pustoica firava (mai putin bagaboanta uzata, care era consoarta). Era ofticat pe drogati. Ii scuipa si pe aia, mai concentrat, cu forta, si incepe sa traga de ei, sa-i dea jos din autobuz. Iese o semi-bataie. Ma fac mica, intr-un colt, de frica sa nu-mi iau o seringa cu HIV peste felinare. Piticania ii pune la punct pe drogalai si vine victorios in jumatatea din fata a autobuzului, unde eram noi, restul oamenilor normali. Trage o flegma si zice cu foc: “Ce boala am pă terminații aștia!”. Dupa care isi ia consoarta de-o umar si-o impinge afara, la Zabrauti. S-a facut dreptate in autobuz!

M-am dat jos la Eroii Revolutiei, am rasuflat usurata si am recunoscut, sincer: Eu nu mai sunt o fata din Ferentari, dar nici Ferentariul nu mai e ce-a fost.

E drept, asta nu-i primul episod de genul asta pe care-l vad in autobuzele din Ferentari. Era asa si la inceputul anilor 2000, cand m-am mutat eu acolo. Insa, v-am spus deja, de prin 2005  cartierul incepuse sa se mai curete. Drogati au fost mereu, insa aia pe heroina se ascund, consuma, apoi picotesc pe vreun trotuar. Nu ataca dupa ce si-au administrat doza, nu se bat intre ei. Iar in sevraj, am avut noroc, nu am prins decat unul, in 2001, la vreo doua luni dupa ce am aterizat acolo, incercand sa-mi fure geanta. Doar ca atunci eram pregatita pentru astfel de cazuri, aveam un paralizant acuns de maneca jachetei si nu am ezitat sa apas pe el.

Daca pentru  mine, care calc pe acolo rar, a fost o experienta asa de nasoala, ma intreb oare cum se descurca oamenii care locuiesc in zona. Daca odraslele lor sunt in siguranta. Si, mai ales, ma intreb ce rol mai are politia in toata povestea asta? Desigur, raspunsul lor oficial o sa fie acela ca nu stiu de magazinul de legale (v-am spus, nu mai exista firma, iar prin geamuri nu zaresti nimic si, la cat asteapta drogatii dupa ce bat la geam, banuiesc ca nici marfa nu o tin acolo), insa nu ai cum sa te faci ca nu vezi zeci de drogalai care stau zilnic pe trotuarul ala, asteptand clar ceva.

Acum vreo doua zile, cand eram prin Ferentari, a venit o fetita la poarta. O pustoiaca la vreo cinci ani, durdulie, cu bucle, imbracata toata in roz-mov. Lingea o acadea. Printre gratiile portii balmajea ceva. Am rugat-o de trei ori sa repete pentru ca nu intelegeam ce vrea. Parea o intrebare.

- Umflati piscini?, a spus ea rar, uitandu-se catre piscina gonflabila a fratelui meu.

- Ah, piscine!?, am zis eu, bucuroasa ca, in sfarsit, am inteles.

Fetita a rosit si, gesticuland cu mana in care tinea acadeaua, a zis si ea:

- Asa, piscine!, ca si cand cautase cuvantul asta toata viata.

În urmă cu cîteva zile zăceam pe balansoarul din curte. Cîinele se învîrtea bucuros pe lîngă mine, așteptînd să-i dau ceva bun de haleală. M-am făcut că nu o observ, pentru că de cîteva zile gagica mergea pe șantaj emoțional si refuza să mai mănînce boabe pentru cîini. De partea cealaltă a porții se oprește o mămăiță îmbrăcată în capot înflorat, bleumarin, cu batic pe cap. Mămăița pare a fi avut o paralizie nasoală pe partea dreaptă a feței și vorbește subțire, ca o fetiță de cinci ani. Scoate din punga ei de plastic o pîine proaspătă, îi rupe colțul și i-l dă cățelei, pe care tocmai o chemase la gard. După care se uită la mine, cu fața ei turtită și oarecum inocentă, și-mi spune:

- Știu că nu are voie să mănînce pîine, dar mă urmărește prin gard și nu mai scap de ea.

Gagica mea își ia colțul de pîine bucuroasă și se duce după mașină, să halească. În timpul ăsta, mămăița, cu chef de vorbă, continuă.

- Mi-ați mai spus să nu îi dau pîine, dar nu mă pot abține. Noi două, oricum, suntem prietene. Dacă trec pe aici și nu îi dau, mă strigă.

Mă uit din ce în ce mai mirată la ea.

- Și eu am animale și le dau să mănînce fel de fel, dar la cîine îi dau doar mîncare de cîine. Că eu am un băiat care lucrează la un restaurant din sectorul 1 și aduce tot felul de bunătăți inspirate, pe care le dau la animale. Dar la cîine, nu. Mi-e și frică. Dar cîteodată arată bine de tot mîncarea, de poftesc la ea, dar vorba aia, cum să măninc din astea inspirate? Să mă îmbolnăvesc? Doamne ferește!

Va mai amintiti de Ciprian, baiatul retard din vecini care ma invita acum cativa ani sa facem dragoste?

Ei bine, cand m-am mutat in Ferentari, vecina mea, care a locuit in acelasi bloc cu Ciprian, mi-a spus ca e posedat. M-a amuzat, desigur, incapacitatea ei de-a intelege ca Ciprian sufera de-o boala mintala si o pune pe seama Satanei. Vecina mi-a ras in nas si povestit ca, inexplicabil, spre dimineata, mama lui Ciprian se trezeste zgariata toata, dar ca zgarieturile nu i le provoaca baiatul ei, de altfel, singurul care locuieste cu ea. N-aveam argumente cu care sa o contrazic, dar in sinea mea am fost sigura ca si mama lui Ciprian e putin dereglata la cap si ca, de fapt, boala lui e una genetica.

Chestie de care m-am convins azi dimineata, pe la ora 04.30, cand din blocul din spatele casei, se auzeau urletele de nedescris ale mamei lui Ciprian si jumate de ora mai tarziu si ale lui. Nu pareau antrenati intr-o cearta, ci au urlat separat, la 30 de min distanta.

Ocazie cu care m-am bucurat ca atata vreme cat am locuit in Ferentari, am avut noroc ca am stat in camera din fata, unde nu ajungeau urletele celor doi, provocate de Satana, care e atat de sarac incat nu are bani sa-si ia medicamentele prescrise de psihiatru.

Salutare, dragilor!

Nu v-am spus inca! Reabilitarea termica e la mine la geam. Chiar acum, in timp ce eu scriu, doi muncitori se holbeaza la mine in bucatarie, unde sunt si eu (ceea nu ii incomodeaza absolut deloc) si se intreaba ce este chestia aia colorata de pe dulap (ei zic ca e o farfurie, eu insist ca este chestia aia pe care se pot pune vasele incinse). Ma intelegeti, m-am saturat. Asa ca incerc sa fug pe unde pot. Azi, spre exemplu, o sa plec la mamaie, la tara. Dar joi, cand revin, o sa ma duc la Tete-a-tete, o terasa cocheta din Herastrau, unde colegul meu, Eugen Istodor, o sa spuna povesti cu romance focoase, iar Gigi Melody, lautarul, o sa il acompanieze la acordeon. Fata lui Radu cel Frumos, fiica Doamnei Chiajna, Brîncoveanca, Păuna, Maria Ghica, Zaraza, pe toate le ia la puricat Istodor. Asta asa, sa stiti unde ma gasiti joi.

V-ati prins de ceva vreme, nu mai locuiesc in Ferentari. Ci la Chibrit, exact acolo unde babele selecte de pe 1 Mai isi dau mana cu tiganii din Chitila. Deci, ma distrez in continuare.

Iar ceea ce doream sa va spun astazi e faptul ca moda din Ferentari s-a propagat. De la Podul Constanta incolo, vad mereu pe strada doamne cu halat de baie si papuci de casa. Ba chiar odata am vazut una care conducea un scuter echipata asa. Forza Ferentari!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 70 other followers