Toamna lu’ 2001. Am 18 ani. Locuiesc doar de cateva zile in Bucuresti, mai precis in Feren-Texas, cum le place taximetristilor sa glumeasca, ca la autobaza Ferentari. Ingrozita de piesajul absolut dezolant, merg mai mult cu capul in jos. Poate de aia ma trezesc fix in mijlocul unui convoi funerar. “Sarbatoritul” este copilul minor al unuia dintre capii unui clan destul de cunoscut in cartier, dupa cum mi se explica, amabil, cateva zile mai tarziu. Trist, poate. Pentru mine nu e chiar asa, fiindca ma-sa jeleste ca la carte:“Haoleu, Ionute, fir’ai al dreacu’ de prost, cum murisi. O data te drogasi si tu, si murisi de supradoza”.