Vara anului 2002. Locuiesc in Ferentari din toamna anului 2001. Inca nu imi dau seama care-s adevaratele pericole si am impresia ca toata lumea e de treaba, ca de aia canta muzica peste tot in cartier si miroase a mici. Lume buna cu suflet mare. As, o lae!

Merg pe Tunsu Petre, pe langa gardul din sarma, rupt, al gradinitei. Imi suna telefonul. Primul meu mobil. Un Ericsson albastru cu care am rupt inimi in liceu. Raspund la telefon si merg gesticuland. Mana dreapta este inclestata pe telefon. Sunt o fata paranoica si agitata, extrem de incordata, poate ca de aia tin telefonul strans in mana. Aud in spatele meu pe cineva alergand. Un baiat de vreo 15-16 ani se imbranceste in mine si incearca sa imi smulga telefonul din mana. Eu, ambitioasa si pe alocuri inconstienta, imi apar bunul cu pretul vietii. Ma rog, sau al posetei. Ma aplec usor in fata, duc mana in care aveam telefonul spre piept, apoi ma intorc si ii trag un cot in stomac tipului din spinarea mea care inca incerca sa ajunga la telefon. El incepe sa urle si o ia la sanatoasa. Impulsiva, si eu dupa el. Ii prind tricoul cu mana si ii dau un sut in fund si o poseta pe cap. Omu’ urla si mai tare si incearca sa scape. Eu ma dezlantui. In 3 secunde imi amintesc toate injuraturile pe care le-am auzit de-a lungul adolescentei mele linistite in Giurgiu. Si incep recitalul. Brusc se epuizeaza stocul, drept pentru care am trecut pe chestii rasiste gen „S-o f…ut pe ma-ta de tigan borat!”. Ei bine, pot sa spun cu mana pe inima ca nu a fost cea mai buna idee pe care as fi putut avea-o in intreaga mea viata de ferentarista. In cateva secunde am realizat ca eram incercuita de tigani si tiganusi care se uitau… Se uitau. M-am gandit ca e momentul sa abandonez potentialul ciorditor si sa ma indrept catre casa, usurel, ca si cand tocmai as fi sustinut proba de viteza la BAC. Astazi, acel ciorditor din 2002 sta la coltul blocului pe langa care trec zilnic si imi spune „Sar’mana vecina!”. Deh, chestie de respect.

P.S. Respectul l-am castigat cateva luni mai tarziu cand capul unui clan celebru in cartier m-a scos dintr-o alta incaierare, cand, evident, incercam sa socializez cu vecinii mei in acelasi fel. De atunci ma plictisesc.