In ’89 eram eleva in clasa a I a, la scoala generala „Savin Popescu” din Giurgiu. Revolutia m-a luat un pic prin surprindere, pentru ca inca nu invatasem sa citesc cu intonatie si nu aveam nici un chef sa mor proasta.

Ne-au dat vacanta mai devreme, astfel incat am putut sa aprofundez partea cu cititul. Citeam in draci ziarele care tot apareau la noi in casa, din care oricum nu intelegeam mare lucru.

Revolutia se infaptuia in Giurgiu numai pe soseaua Bucuresti, principala artera care traverseaza orasul. Pe Bucuresti nu aveam voie, dar puteam sa umblu nestingherita  pe Oinacului, unde nu prea era Revolutie. Astfel, am mers in seara de Ajun cu colindul la doamna invatatoare, Florica Lobda. Ne-a dat si mandarine. De bucurie ne-am dus acasa si ne-am culcat, ignorand total Revolutia.

Blocul in care locuiam cu parintii si sora mea, nascuta chiar in anul cu pricina, se afla situat langa curtea PECO. In zilele de dupa Craciun au inceput sa apara multi soldati in curtea PECO, despre care mama mi-a spus ca pazesc bazinele pline cu motorina: „Sa nu se traga, mama, sa zburam in aer”. Vecinele faceau salata boeuf si sarmale si se duceau la gardul PECO, sa le dea si soldatilor. Eu imi doream sa vad cum se trage, dar de frica sa nu zburam in aer, ma jucam mai mult prin baia de serviciu, care intre timp se transformase in depozit de ziare. De pe ghena venea un miros strasnic de usturoi, semn ca si vecinii nostri depozitau chestii in baia de serviciu, dar care nu aveau nimic de-a face cu presa scrisa.

Nu aveam voie sa merg la matusa mea pentru ca locuia pe soseua Bucuresti. Oricum, nu aveam nici de acolo cum sa vad daca se trage, pentru ca apartamentul ei avea vedere pe spate. Matusa mea ma lasa sa ma joc de-a restaurantul in sufragerie. Si avea si un Neckerman subtirel, pe care ma uitam ore in sir. Cel mai mult se amuza atunci cand faceam „cic, cic” imitand deschiderea unei yale imaginare cu o cheie la fel de inexistenta. Din cauza asta nu prea mi-a placut Revolutia.

Blocul in care locuiam avea o singura scara si era nou. Pana in iarna lui ’89 se mutasera acolo maxim cinci familii. Ieseau pe la usi si vorbeau despre Revolutie. Intr-o zi am aflat ca s-a tras in biserica de pe Bucuresti, vizavi de unitatea militara. Cica era ciuruita. Blocurile de prin preajma asemenea. Insa, m-a inspaimantat de-a dreptul povestea omului care a fost impuscat in propriul lui sifonier, unde se ascunsese de frica. Ce daca sifonierul era asezat pe peretele care dadea fix in soseua Bucuresti, unde stiam pana si eu ca e Revolutie?

De la mine din casa s-a auzit Revolutia, da’ numai un pic, de forma, ca dupa aia nenea Aurel, vecinul de la doi, a dat muzica tare si a pus-o pe tanti Ileana sa cante muzica populara. Apoi, Vali, fata lor, mi-a furat rochitele papusilor si eu m-am pus pe plans si nu s-a mai auzit nimic. Nici macar tanti Ilena.

Dupa ce s-a terminat Revolutia, mama a strans toate  ziarele, le-a pus intr-o cutie de camera video JVC, care nu stiu cum ajunsese la noi in casa, si mi-a zis: „Sa nu te joci cu ele. Cand o sa cresti, o sa vrei sa stii ce s-a intamplat”.