În urmă cu cîteva zile zăceam pe balansoarul din curte. Cîinele se învîrtea bucuros pe lîngă mine, așteptînd să-i dau ceva bun de haleală. M-am făcut că nu o observ, pentru că de cîteva zile gagica mergea pe șantaj emoțional si refuza să mai mănînce boabe pentru cîini. De partea cealaltă a porții se oprește o mămăiță îmbrăcată în capot înflorat, bleumarin, cu batic pe cap. Mămăița pare a fi avut o paralizie nasoală pe partea dreaptă a feței și vorbește subțire, ca o fetiță de cinci ani. Scoate din punga ei de plastic o pîine proaspătă, îi rupe colțul și i-l dă cățelei, pe care tocmai o chemase la gard. După care se uită la mine, cu fața ei turtită și oarecum inocentă, și-mi spune:

– Știu că nu are voie să mănînce pîine, dar mă urmărește prin gard și nu mai scap de ea.

Gagica mea își ia colțul de pîine bucuroasă și se duce după mașină, să halească. În timpul ăsta, mămăița, cu chef de vorbă, continuă.

– Mi-ați mai spus să nu îi dau pîine, dar nu mă pot abține. Noi două, oricum, suntem prietene. Dacă trec pe aici și nu îi dau, mă strigă.

Mă uit din ce în ce mai mirată la ea.

– Și eu am animale și le dau să mănînce fel de fel, dar la cîine îi dau doar mîncare de cîine. Că eu am un băiat care lucrează la un restaurant din sectorul 1 și aduce tot felul de bunătăți inspirate, pe care le dau la animale. Dar la cîine, nu. Mi-e și frică. Dar cîteodată arată bine de tot mîncarea, de poftesc la ea, dar vorba aia, cum să măninc din astea inspirate? Să mă îmbolnăvesc? Doamne ferește!