Va amintiti, pe vara am stat in Ferentari o saptamana pentru ca familia mea a plecat in concediu si, in ciuda camerelor de supraveghere si a alarmelor, am considerat ca e mai intelept sa stau si eu acolo cat timp sunt ei plecati. In plus, chiar e placerea mea. E acasa, e locul unde am stat 11 ani, e Ferentariul meu, cel mai misto cartier din Bucuresti, vorba lui nea Gioni.

In saptamana aia am iesit din cartier de vreo 3 ori. De doua ori cu masina, o data cu autobuzul, fiind implicate niste beri care urmau sa fie baute. Fireste, m-am gandit sa iau autobuzul, dar ce rost avea? Mie imi place cartierul, lui de mine, si parea si ocazia perfecta sa fac rost de material nou pentru blog. Asa ca am luat-o frumusel, dichisita pruna, pe jos, pe strada Ilie Dumitrescu, catre statia de autobuz.

In urma cu cativa ani, strada asta a fost asfaltata, iar cand au pus si gardul gradinitei in care se intra din strada paralela, Tunsu Petre, a devenit sigura si principala cale de acces catre strazile perpendiculare pe Tunsu Petre. Inainte de asfaltare era o strada fara lumini, plina de gropi, iar din boschetii din curtea gradinitei iesea mereu cate un drogalau, daca nu cumva o gasca. Pana acum vreo 3 ani (poate chiar un pic mai mult?!), strada asta a fost misto, fara gropi, luminata, magie, asadar. Insa, in perioada de explozie a legalelor, chiar in capatul strazii, in cladirea unei spalatorii/vulcanizari s-a deschis un magazin de legale. Avea firma luminoasa, era deschis non-stop, iar drogalaii stateau la coada ca la usa unui club din regie in serile cu prezentari de lenjerie intima. Mi s-a parut interesant si curajos sa faci un biznis cu legale in cartierul in care heroina se serveste ca mamaliguta in restaurantele cu specific romanesc. Asa ca m-am inarmat c-un reportofon si un aparat foto si m-am dus sa stau de vorba cu patronul, o ceafa lata c-o mutra fioroasa. Nici n-am apucat bine sa spun ce doresc, ca si-a chemat ajutoare sa ma dea afara. Mi-a spus destul de clar sa nu-mi bag nasul si m-a amenintat vag cu bataia, aratandu-mi o alta ceafa lata. Mi-am luat frumusel talpasita si am asistat neputincioasa de-a lungul anilor pe care i-am mai avut de stat in cartier cum strada Ilie Dumitrescu se umple din nou de drogati. De data asta agresivi, nu molesiti, ca heroinomanii cu care ma obisnuisem. Pe coltul strazii, chiar la intersectia cu Prelungirea Ferentari nu puteai trece de drogatii care asteptau la coada la legale. Dupa o vreme, firma luminoasa a disparut, usa magazinului s-a inchis, geamurile au fost schimbate cu unele fumurii si a aparut un ghiseu. Probabil ceafa lata a trecut in ilegalitate. Vinde si acum, bine – merci, probabil cu binecuvantarea politiei care se invarte prin zona, ca sa-si ia partea, iar drogatii sunt mai multi decat oricand pe coltul ala de strada. Si cand zic multi, ma refer la grupuri de peste 10, care put de mori si care ti se arunca pe capota, urland c-ai vrut sa-i omori.

Bun, deci am plecat dichisita nevoie mare de acasa, catre statia de la Zetarilor, fix pe Ilie Dumitrescu. Uitasem de coltul cu drogati pentru ca de vreo trei ani folosesc masina si nu m-au deranjat foarte tare. Cand i-am zarit, era prea tarziu sa fac cale intoarsa, pe strada paralela. Am inaintat repede o rugaciune catre Divinitate si am trecut cu inima cat un purice printre ei, cu pasi mari si hotarati, gata sa ma arunc in fata unei masini la nevoie. Am scapat.

Ajunsa in statie, unde nu mai calcasem de vreo 3 ani, ma ingrozesc. Ferentariul nu e renumit pentru curatenia lui, dar sigur a prins si vremuri mai bune. Daca stau bine sa ma gandesc, este vorba despre perioada cuprinsa intre 2005-2006 si 2010-2011. Cum va spuneam, in statie era un jeg de nedescris, mirosea strident a pisat, iar drogalaii se simteau ca la ei acasa. Vreo sapte imparteau o seringa dupa ghereta de bilete, iar altii doi, drogati deja, se imbranceau in statie, printre oamenii care asteptau autobuzul. Agresivi toti, cu chef de harta. Telefonul imi vibra in geanta, inima imi batea ca la balamuc, un 139 aparea la orizont. Se urca cei doi junkies care stateau in statie si jumatate din oamenii normali. Aia de se drogau dupa ghereta se iau la bataie. Se scuipa, se injura, se alearga, paranoia mi se activeaza: sigur se alearga in jurul meu, ca sa sa-mi smulga geanta si sa fuga. O strang mai tare la piept si ma rog la Dumnezeul Dumnezeilor sa apara un autobuz. Vine 323. Se mai urca niste niste oameni normali, drogatii se harjonesc in continuare. Vine, in final, si 141. In statie eram eu, o doamna grasa si sapte drogati. Care, fireste, se urca si ei. Se asaza pe scaune si se injecteaza din nou. Probabil nu apucasera toti din prima doza. Regret amarnic ca am luat autobuzul. La Valtoarei, a doua statie, ma uit disperata dupa un taxi. Nimic. Dar, spre marea mea usurare, se mai urca niste doamne si domni, adica o pustoaica firava, o bagaboanta blonda si uzata ca stergatorul meu de la masina, inca o femeie grasa spre imensa, deci neputincioasa, si o piticanie la bustul gol, in pantaloni scurti, din aia de tenis. Cand zareste piticania drogatii, ia foc. Incepe sa injure, sa scuipe peste tot, inclusiv pe mine, grase si pustoica firava (mai putin bagaboanta uzata, care era consoarta). Era ofticat pe drogati. Ii scuipa si pe aia, mai concentrat, cu forta, si incepe sa traga de ei, sa-i dea jos din autobuz. Iese o semi-bataie. Ma fac mica, intr-un colt, de frica sa nu-mi iau o seringa cu HIV peste felinare. Piticania ii pune la punct pe drogalai si vine victorios in jumatatea din fata a autobuzului, unde eram noi, restul oamenilor normali. Trage o flegma si zice cu foc: „Ce boala am pă terminații aștia!”. Dupa care isi ia consoarta de-o umar si-o impinge afara, la Zabrauti. S-a facut dreptate in autobuz!

M-am dat jos la Eroii Revolutiei, am rasuflat usurata si am recunoscut, sincer: Eu nu mai sunt o fata din Ferentari, dar nici Ferentariul nu mai e ce-a fost.

E drept, asta nu-i primul episod de genul asta pe care-l vad in autobuzele din Ferentari. Era asa si la inceputul anilor 2000, cand m-am mutat eu acolo. Insa, v-am spus deja, de prin 2005  cartierul incepuse sa se mai curete. Drogati au fost mereu, insa aia pe heroina se ascund, consuma, apoi picotesc pe vreun trotuar. Nu ataca dupa ce si-au administrat doza, nu se bat intre ei. Iar in sevraj, am avut noroc, nu am prins decat unul, in 2001, la vreo doua luni dupa ce am aterizat acolo, incercand sa-mi fure geanta. Doar ca atunci eram pregatita pentru astfel de cazuri, aveam un paralizant acuns de maneca jachetei si nu am ezitat sa apas pe el.

Daca pentru  mine, care calc pe acolo rar, a fost o experienta asa de nasoala, ma intreb oare cum se descurca oamenii care locuiesc in zona. Daca odraslele lor sunt in siguranta. Si, mai ales, ma intreb ce rol mai are politia in toata povestea asta? Desigur, raspunsul lor oficial o sa fie acela ca nu stiu de magazinul de legale (v-am spus, nu mai exista firma, iar prin geamuri nu zaresti nimic si, la cat asteapta drogatii dupa ce bat la geam, banuiesc ca nici marfa nu o tin acolo), insa nu ai cum sa te faci ca nu vezi zeci de drogalai care stau zilnic pe trotuarul ala, asteptand clar ceva.