În vara anului 2000, cînd am mers tabăra de vară de la Neptun, L.A. rupea discotecile cu „Ochii tăi”. A fost prima oară cînd am auzit cuvîntul „manea”, deşi pe Adrian Copilul Minune, Costi Ioniţă şi Vali Vijelie îi ştiam de cel puţin doi ani, întrucît erau extrem de populari în discoteca din satul bunicilor mei. Tot în vara aia am fredonat în draci şi „Vine poliţia”, cea mai bună piesă de pe albumul Verdikt al formaţiei cu acelaşi nume.

În vara lui 2000 m-am unduit, cu naivitatea specifică vîrstei şi oraşului din care provin, cam pe toate melodiile de pe albumul Ochii tăi, pe „Try again” de la Aaliyah sau pe „It feels so good” de la Sonique. Deci, nimic bun, nimic surprinzător. O imitam pe Delia de la N&D în discoteca din căminul cultural, acasă ascultam „Band of gypsys” al lui Hendrix , „Octave” al lui Moody Blues, Vonda Shepard şi Gypsy Kings, că asta aveam pe CD. Mai băgam şi cîte un Modern Talking, o Sandra, cu mama, la Internaţionalul de pe pervazul ferestrei din bucătărie.

În aceeaşi vară, s-a organizat un concurs de dans la Călare, discoteca cu terasă din satul bunicilor. Am cîştigat toate rundele, mai puţin pe aia de manele. Pînă toamna, de draci, am repetat pe Rafaga. Ba chiar am fost la două cursuri de latino, la Casa de Cultură din Giurgiu. Previzibil, degeaba. Deşi am ditai fundul, habar nu am să dau din buci. Sau din ţîţe. Nu simt ritmul, nu trăiesc maneaua.

În vara anului 2000, cam toţi oamenii cu care umblam ascultau manele, de la Pe la spate pînă la De ce mă minţi? sau Jumătate tu, jumătate eu. Şi eu cu ei.

În vara anului 2001 nu am mai fost la mare. În vara anului 2001 m-am mutat in Ferentari. În prelungirea Ferentari. Voiam să ascult PRO FM, dar nu prea mi-a ieşit, întrucît colega mea de cameră, Adiţa, era moartă după manele. Am legat antena aparatului de radio cu nişte liţă, pe care am răsucit-o de-un capăt al galeriei pentru perdele. Aşa a ascultat Adiţa cam vreun an manele, la un post de radio pirat. Şi eu pe lîngă ea. Era genul ăla de fată căreia îi plăceau manelele triste, iar eu genul ăla care făcuse din manea un sunet de fond, care trebuie ignorat. Din cînd în cînd mă trezeam fredonînd „Au, mă doare, mă doare”, spre marea disperare a Adiţei, care spunea că, de fapt, e „Motoare, motoare„.

În 2002 dădusem deja cu nasul de Lhasa, Cesaria Evora, Amalia Rodrigues sau Jay Jay Johanson, aşa că Adiţei i-am asigurat ieşirea din Ferentari, disperată de atîtea manele.

Acum, în 2014, aş putea să fac pe interesanta şi să spun că eu am ascultat numai The National, Nick Cave sau Mark Lanegan de cînd mă legăna mama la piept. Dar aş mînca rahat. Nu sînt dintr-o familie care ascultă Mozart la micul dejun (deşi Pulse-ul lui Pink Floyd îl am de la tata, iar de la mama am moştenit cîteva viniluri Meridiane Melodii), în adolescenţă nu am avut prieteni cu care să fac seri de audiţie Bach şi nici singură nu am pus internetul cu fundul în sus ca să ascult te miri ce rarităţi. Muzical vorbind, sunt suma muzicilor ascultate de oamenii lîngă care am trăit: familie, prieteni, iubiţi şi colegi de muncă.

Însă, am locuit în Ferentari 12 ani. Facultatea am făcut-o în Berceni, iar primul job – unde am descoperit muzicile bune din viaţa mea – era în Drumul Taberei, ceea ce însemna că tranzitam Rahova cu 139. Prin 2001, cînd m-am împrietenit cu nişte vecini, am ajuns şi într-o discotecă faimoasă de pe lîngă Bucureşti, unde veneau cam toţi fotbaliştii de la Steaua să dea din buric. Aşadar, în materie de manele, aş spune că am ascultat tot, cu sau fără voia mea. În general, în Ferentari muzica se ascultă cam fără voie, întrucît oamenii care îşi scot boxele pe geam nu obişnuiesc să întrebe vecinii ce părere au despre asta. Cîteodată mă enervau manelele date la maximum şi pe repeat, combinate cu un fum înecăcios de mititei. Altădată, mai ales primăvara, cînd înfloreau corcoduşii, mi se părea idilică situaţia. Vara, cînd vecinul din spatele casei îşi lipea staţia de peretele camerei mele şi asculta manele de jale în creierii nopţii, voiam să omor toţi maneliştii din lume. Pe scurt, m-am obişnuit ca maneua să facă parte din viaţa mea, o consider muzica săracilor din Ferentari şi-a altora asemeni lor, iar faptul că unii dintre noi au nostalgii manelistice e de înţeles, şi pe mine mă apucă dorul de Ferentari şi sunetul lui zilnic.

Ce nu înţeleg este faptul că pe 1 martie, vreo 600 de oameni, aparent intelectuali sau pseudo-intelectuali, s-au dus la concertul lui Romeo Fantastick, care a avut loc la Eden, în subsolul Palatului Ştirbei.

Imagine

Adrian Schiop, care studiază profund manelele, uneori chiar din mijlocul publicului ţinţă, Ferentari, zice într-un articol publicat pe site-ul revistei Sapte Seri că „La Romeo Fantastik există clar un sens conștient al parodiei, vizibil încă de la Carolina: el nu se ia o secundă în serios ca muzician și rapper, ci imită emfaza omologilor americani, sabotând-o în același timp – înainte de repriza de sex sălbatic, femeia devorează tot ce găsește prin casă, „I-am dat tot ce-aveam pe masă/ Mi-a mâncat frigiderul/ Mi-a luat și șifonierul”, iar multe rime sunt dadaiste, alese în virtutea purei lor sonorități („Dă-i motoare verticale/ și opturi americane/ și cu d-alea estgermane/ și paranormale”). Pe scurt, e showman, specialitatea lui e să facă circ și frondă.”

Cristian Neagoe, redactorul şef al aceleiaşi reviste, ni-l prezintă pe Romeo, Regele Sexului, drept un „un marginal al unei scene și așa marginalizate” în şapoul unui interviu.

Chestii care, alături de vehemenţa unor comentaci pe wall-ul eventului, au inflamat foarte tare subiectul. Brusc maneaua a revenit pe val, hipsterii se calcă în picioare ca să se buricească aici si aici, haterii îi bălăcăresc pe hipsteri, iar maneliştii încep să primească un capital de simpatie.

Mie nu îmi plac maneliştii. Pentru ca maneliştii nu plătesc taxe la stat, iar eu da, pentru că mulţi dintre ei sunt mafioţi sau au strînse legături cu aceştia, pentru că sunt semianalfabeţi şi pentru că versurile lor nu sînt atît de proaste încît să mă distreze pe mine. Nu mi se pare că e vreunul dintre ei profund îngrijorat de soarta poporului, din contră, au fost surprinşi adesea bătîndu-se pe burtă cu politicienii.

Mie nu îmi plac manelele pe care le ascultă taximetriştii, fără să întrebe clientul dacă e dispus să asculte, eventual tare.

Mie nu îmi plac manelele pe care le ascultă taximetriştii care mănîncă shaorma şi nici nu aerisesc după aia.

Mie nu îmi plac burtoşii transpiraţi, care cred că femeile sînt haladite.

Mie nu îmi plac femeile care dau din cur şi cărora le place să li se spună „Fă haladito”.

Nu îmi plac maneliştii care aruncă cu bani în aer după ce şi-au scos resturile de shaorma dintre măsele cu o hîrtie de 50 de lei.

Iar faptul că, ironic sau nu, cel puţin 300 de oameni cu studii superiore au dat din buric sîmbătă seara la Eden, nu la Hanul Drumeţului sau la Million Dollars, mă îngrijorează. Serios, oamenii ăştia nu trebuie încurajaţi.

Cică a făcut show Romeo. Sîmbătă şi mai mereu, de-a lungul carierei. Păi a făcut, că era pe bani. Am întîlnit mulţi tigani care nu ştiu să scrie, dar ţigani proşti încă nu am găsit.

p.s. Vintilă Mihăilescu, psihosociolog şi antropolog, a spus în Dilema Veche, care va apărea mîine la chioşcuri, că „M-a amuzat întotdeauna înverşunarea lumii bune împotriva manelelor.” Şi adevărul e că parcă îl şi văd pe domnul Mihăilescu în Ferentari, pe Tunsu Petre, dansînd pe-o manea săltăreaţă, c-un traficant de droguri de gît.

p.s. Desigur, textul de mai sus e fără miză şi perfect asumat. Maneaua e o muzică oarecare, putea să fie şi metal. Dar nu e. Iar în cei 12 ani de Ferentari, nu m-am bătut cu metalişti, nu m-au călcat pe picioare nişte roacheri, nu mi-au scuipat coji de seminţe în cap nişte oameni care se întorceau de la operă. Întîmplător, oamenii ăia cu care am avut conflicte erau manelari. Asta este experienţa mea.