Din alea triste, de cartier


Va amintiti, pe vara am stat in Ferentari o saptamana pentru ca familia mea a plecat in concediu si, in ciuda camerelor de supraveghere si a alarmelor, am considerat ca e mai intelept sa stau si eu acolo cat timp sunt ei plecati. In plus, chiar e placerea mea. E acasa, e locul unde am stat 11 ani, e Ferentariul meu, cel mai misto cartier din Bucuresti, vorba lui nea Gioni.

In saptamana aia am iesit din cartier de vreo 3 ori. De doua ori cu masina, o data cu autobuzul, fiind implicate niste beri care urmau sa fie baute. Fireste, m-am gandit sa iau autobuzul, dar ce rost avea? Mie imi place cartierul, lui de mine, si parea si ocazia perfecta sa fac rost de material nou pentru blog. Asa ca am luat-o frumusel, dichisita pruna, pe jos, pe strada Ilie Dumitrescu, catre statia de autobuz.

In urma cu cativa ani, strada asta a fost asfaltata, iar cand au pus si gardul gradinitei in care se intra din strada paralela, Tunsu Petre, a devenit sigura si principala cale de acces catre strazile perpendiculare pe Tunsu Petre. Inainte de asfaltare era o strada fara lumini, plina de gropi, iar din boschetii din curtea gradinitei iesea mereu cate un drogalau, daca nu cumva o gasca. Pana acum vreo 3 ani (poate chiar un pic mai mult?!), strada asta a fost misto, fara gropi, luminata, magie, asadar. Insa, in perioada de explozie a legalelor, chiar in capatul strazii, in cladirea unei spalatorii/vulcanizari s-a deschis un magazin de legale. Avea firma luminoasa, era deschis non-stop, iar drogalaii stateau la coada ca la usa unui club din regie in serile cu prezentari de lenjerie intima. Mi s-a parut interesant si curajos sa faci un biznis cu legale in cartierul in care heroina se serveste ca mamaliguta in restaurantele cu specific romanesc. Asa ca m-am inarmat c-un reportofon si un aparat foto si m-am dus sa stau de vorba cu patronul, o ceafa lata c-o mutra fioroasa. Nici n-am apucat bine sa spun ce doresc, ca si-a chemat ajutoare sa ma dea afara. Mi-a spus destul de clar sa nu-mi bag nasul si m-a amenintat vag cu bataia, aratandu-mi o alta ceafa lata. Mi-am luat frumusel talpasita si am asistat neputincioasa de-a lungul anilor pe care i-am mai avut de stat in cartier cum strada Ilie Dumitrescu se umple din nou de drogati. De data asta agresivi, nu molesiti, ca heroinomanii cu care ma obisnuisem. Pe coltul strazii, chiar la intersectia cu Prelungirea Ferentari nu puteai trece de drogatii care asteptau la coada la legale. Dupa o vreme, firma luminoasa a disparut, usa magazinului s-a inchis, geamurile au fost schimbate cu unele fumurii si a aparut un ghiseu. Probabil ceafa lata a trecut in ilegalitate. Vinde si acum, bine – merci, probabil cu binecuvantarea politiei care se invarte prin zona, ca sa-si ia partea, iar drogatii sunt mai multi decat oricand pe coltul ala de strada. Si cand zic multi, ma refer la grupuri de peste 10, care put de mori si care ti se arunca pe capota, urland c-ai vrut sa-i omori.

Bun, deci am plecat dichisita nevoie mare de acasa, catre statia de la Zetarilor, fix pe Ilie Dumitrescu. Uitasem de coltul cu drogati pentru ca de vreo trei ani folosesc masina si nu m-au deranjat foarte tare. Cand i-am zarit, era prea tarziu sa fac cale intoarsa, pe strada paralela. Am inaintat repede o rugaciune catre Divinitate si am trecut cu inima cat un purice printre ei, cu pasi mari si hotarati, gata sa ma arunc in fata unei masini la nevoie. Am scapat.

Ajunsa in statie, unde nu mai calcasem de vreo 3 ani, ma ingrozesc. Ferentariul nu e renumit pentru curatenia lui, dar sigur a prins si vremuri mai bune. Daca stau bine sa ma gandesc, este vorba despre perioada cuprinsa intre 2005-2006 si 2010-2011. Cum va spuneam, in statie era un jeg de nedescris, mirosea strident a pisat, iar drogalaii se simteau ca la ei acasa. Vreo sapte imparteau o seringa dupa ghereta de bilete, iar altii doi, drogati deja, se imbranceau in statie, printre oamenii care asteptau autobuzul. Agresivi toti, cu chef de harta. Telefonul imi vibra in geanta, inima imi batea ca la balamuc, un 139 aparea la orizont. Se urca cei doi junkies care stateau in statie si jumatate din oamenii normali. Aia de se drogau dupa ghereta se iau la bataie. Se scuipa, se injura, se alearga, paranoia mi se activeaza: sigur se alearga in jurul meu, ca sa sa-mi smulga geanta si sa fuga. O strang mai tare la piept si ma rog la Dumnezeul Dumnezeilor sa apara un autobuz. Vine 323. Se mai urca niste niste oameni normali, drogatii se harjonesc in continuare. Vine, in final, si 141. In statie eram eu, o doamna grasa si sapte drogati. Care, fireste, se urca si ei. Se asaza pe scaune si se injecteaza din nou. Probabil nu apucasera toti din prima doza. Regret amarnic ca am luat autobuzul. La Valtoarei, a doua statie, ma uit disperata dupa un taxi. Nimic. Dar, spre marea mea usurare, se mai urca niste doamne si domni, adica o pustoaica firava, o bagaboanta blonda si uzata ca stergatorul meu de la masina, inca o femeie grasa spre imensa, deci neputincioasa, si o piticanie la bustul gol, in pantaloni scurti, din aia de tenis. Cand zareste piticania drogatii, ia foc. Incepe sa injure, sa scuipe peste tot, inclusiv pe mine, grase si pustoica firava (mai putin bagaboanta uzata, care era consoarta). Era ofticat pe drogati. Ii scuipa si pe aia, mai concentrat, cu forta, si incepe sa traga de ei, sa-i dea jos din autobuz. Iese o semi-bataie. Ma fac mica, intr-un colt, de frica sa nu-mi iau o seringa cu HIV peste felinare. Piticania ii pune la punct pe drogalai si vine victorios in jumatatea din fata a autobuzului, unde eram noi, restul oamenilor normali. Trage o flegma si zice cu foc: „Ce boala am pă terminații aștia!”. Dupa care isi ia consoarta de-o umar si-o impinge afara, la Zabrauti. S-a facut dreptate in autobuz!

M-am dat jos la Eroii Revolutiei, am rasuflat usurata si am recunoscut, sincer: Eu nu mai sunt o fata din Ferentari, dar nici Ferentariul nu mai e ce-a fost.

E drept, asta nu-i primul episod de genul asta pe care-l vad in autobuzele din Ferentari. Era asa si la inceputul anilor 2000, cand m-am mutat eu acolo. Insa, v-am spus deja, de prin 2005  cartierul incepuse sa se mai curete. Drogati au fost mereu, insa aia pe heroina se ascund, consuma, apoi picotesc pe vreun trotuar. Nu ataca dupa ce si-au administrat doza, nu se bat intre ei. Iar in sevraj, am avut noroc, nu am prins decat unul, in 2001, la vreo doua luni dupa ce am aterizat acolo, incercand sa-mi fure geanta. Doar ca atunci eram pregatita pentru astfel de cazuri, aveam un paralizant acuns de maneca jachetei si nu am ezitat sa apas pe el.

Daca pentru  mine, care calc pe acolo rar, a fost o experienta asa de nasoala, ma intreb oare cum se descurca oamenii care locuiesc in zona. Daca odraslele lor sunt in siguranta. Si, mai ales, ma intreb ce rol mai are politia in toata povestea asta? Desigur, raspunsul lor oficial o sa fie acela ca nu stiu de magazinul de legale (v-am spus, nu mai exista firma, iar prin geamuri nu zaresti nimic si, la cat asteapta drogatii dupa ce bat la geam, banuiesc ca nici marfa nu o tin acolo), insa nu ai cum sa te faci ca nu vezi zeci de drogalai care stau zilnic pe trotuarul ala, asteptand clar ceva.

La mine-n Ferentari e o tanti simpatica, vecina, tiganca. Are in jur de 30 si ceva de ani, citiva dinti poleiti cu aur si doi copii. Copii sint destepti, amindoi premianti, si cu ceva bun simt. Locuiesc intr-un apartament de patru camere, infect, alaturi de alte doua familii, neamuri din partea lu’ barbat-su’. Peretii apartamentului sint umezi mai tot timpul, murdari, intrerupatoarele si prizele sint iesite din perete, iar in casa miroase mereu  a rintas sau a cartofi prajiti. Nu e casa lor, iar tanti simpatica nu se afla in cele mai bune relatii cu ceilalti ocupanti ai apartamentului, proprietarii.

De curind, tanti simpatica si barbat-su, un tigan curat si de-asemenea cu bun simt, si-au cumparat un apartament vizavi de cel al neamurilor. L-au preluat cu datorii la intretinere, scazute din pretul apartamentului. L-au renovat suprinzator de decent (ba chiar as exagera si as spune ca are si un pic de bun gust), l-au mobilat, dar nu se pot muta pentru ca au facut un deal cu administratorul: se vor muta atunci cind datoriile la intretinere vor fi achitate. Asa ca tanti simpatica si-a mutat bagajul si profita de apartament doar in timpul zilei. Atunci cind le si gateste celor doi copii acolo. E mult mai curat decit apartamentul neamurilor si, in plus, nu e mincarea la comun. In apartamentul nou nu miros peretii a rintas.

„Fata, nu stiu ce sa ma mai fac cu astia ai mei?!”, imi spune ea intr-o zi.

„Pai, de ce, fata?”

„Ai dracu copii, eu le dau sa manince sus, la apartament, si ei, de-ai naibi, nu vrea. Sta in picioare, la usa, cu farfuria in brate si acolo maninca, da’ numa’ dupa ce-i oblig. Vrea sa manince jos, la cumnata-mea. Cica e mai bun acolo”.

 

In urma cu zece ani am aterizat in Ferentari ca musca-n ciorba. In primele zile un pustan a incercat sa imi fure telefonul mobil, un drogat a vrut sa ma imbratiseze, iar unul mai coios dorea sa ne batem parte in parte. Am iesit parte nevatamata din toate cele trei evenimente. Am inceput sa imi cunosc vecinii, sa interactionez cu ei, sa vorbesc limba lor, sa facem pace. Cartierul s-a schimbat pe nesimtite. A aparut un tomberon, o alee pavata, o gradinita, un copac, au murit trei caini, s-au nascut zece tigani, s-a furat o motocicleta, mi-au disparut blugii de pe sarma, Vanghelie a renovat o scoala, la Zabrauti s-a infaptuit o revolutie mica, de cartier, RATB a introdus autobuze noi, vecinul si-a omorit porcii, mascatii mi-au vizitat vecinii mai desc decit REBU, nea Ion a iesit din puscarie, nea Costica a murit, nea Gioni s-a apucat de baut in alte crisme, Manelistu’ a paralizat, tanti Nela a scumpit tigarile, politia nu m-a mai intrebat de viza de flotant, Ciprian nu mai vrea sa faca dragoste cu mine, iar sora fetitei cu handicap de pe o strada vecina si-a pierdut inocenta in acelasi timp cu virginitatea. Ferentariul nu e neaparat mai bun, ci doar schimbat. Iar eu o sa il parasesc in curind.

Iata, asadar, o imagine sumara, dar de impact a Ferentariului. Filmuletul a fost realizat in primavara acestui an cu ocazia celei de-a patra editii a proiectului Transfer. Urban. Antropologii, proiect dezvoltat de Fundaţia Cărtureşti în parteneriat cu Fundaţia Soros, unde am fost si eu invitata sa vorbesc despre „acest minunat cartier in care toata lumea ar vrea sa locuiasca, dar nimeni nu recunoaste”, dupa cum a spus vecinul meu, nea Gioni.

Azi noapte, la ora 00.15 a picat curentul in Ferentari. Am sunat la 021.9291, ca un client fidel ce sint. De trei ori. Durata totala a apelurilor mele a fost de 14 minute. Fireste, nu mi-a raspuns nimeni, dar am apreciat amabilitatea unui  robot care  m-a informat de fiecare data ca pana de curent din Cotroceni e in curs de reabilitare.

Ce am inteles eu de aici? La Electrica s-au facut restructurari, iar acum dispecera face si teren. Probabil ca, la ora la care am sunat eu, era in Cotroceni, catarata pe un stalp de inalta tensiune.

Solutia de criza

Intru în curte. Mă întorc cu faţa către stradă, să închid poarta. O voce de fată mă strigă „Hei, fata, domnişoara, stai aşa”.

Stau aşa. Dincolo de poartă se află o puştoaică de vreo 16 -17 ani. E curată, are părul prins într-o coadă care cade pe umărul stîng, iar ochii îi sunt conturaţi cu creion negru. În mînă ţine o poşetă neagră, o chinezăie ordinară.

– Nu te supăra, te văd aşa… Pari fată umblată, nu stai numa pe Ferentari, trebuie să fi auzit de firma asta.

Îmi bagă poşeta în ochi, să remarc scrisul de pe fermoar.

– Ce scrie aici?

– Esprit.

– Ai auzit de firma asta?

– Da.

În timp ce mă descoase, gagica se bălăngăne, iar ochii i se închid, ca la puii bolnavi. E drogată.

– Haide, ţi-o vînd ţie. Uite, e nouă, din piele.

– Nu mă interesează, mulţumesc frumos.

– Firma asta e  şi la mall, să ştii.

– Ştiu, dar nu vreau.

– Da’  de ce?

– Nu e genul meu.

– Treaba ta, dar îţi fac şi un preţ frumos, cu tot cu portofelul ăsta. Uite, ce scrie pe el?, mă întreabă ea cam nervoasă, împingînd portofelul prin poartă.

– Băi, sculă de firmă, dar chiar nu vreau, mulţumesc.

– Păi tu eşti fată umblată…

– Păi, eu umblu cu rucsacul mai mult.

Pagina următoare »