Din alea triste, de cartier


Gratie unui cititor al blogului, am aflat ca Adevarul de seara a scris despre blogul meu. Curioasa, am dat un search, sa vad si eu ce anume s-a scris.

Am gasit acest articol.

Profit de ocazie pentru a adauga cateva informatii.

Nea Ion, vecinul meu, probabil este un mare mafiot. Pe mine nu ma intereseaza. Este unul dintre primii oameni pe care i-am cunoscut atunci cand m-am mutat in Ferentari si care, la fel ca nea Costica, da un farmec aparte strazii.

Nea Ion este respectuos. Baietii lui nea Ion imi spun „saru’mana vecina!”. Sotia lui nea Ion este o femeie cu bun simt, pe care nu am auzit-o niciodata injurand „Lua-te-ar canceru’!” sau „Da-te-n sange!”. Fata cea mica si blonduta este singurul copil pe care l-am intalnit in Ferentari stand respectuos la coada magazinului de cartier, fara sa scuipe pe pantofii celorlalti oameni.

In 2002, cand m-am incaierat cu niste golani, nea Ion a fost cel care m-a intrebat ce s-a intamplat. Apoi, l-a chemat pe unul dintre baietii lui si m-a rugat sa ii arat cine s-a luat de mine. Golanii au inghetat de frica, iar acum, opt ani mai tarziu, imi spun deasemenea ‘Saru’ mana, vecinica!” atunci cand trec pe langa ei.

Daca nea Ion are biznisuri dubioase, cu siguranta le executa in liniste.

Si, mai mult de atat, probabil le executa din puscarie, pentru ca eu nu l-am mai vazut nici pe el, nici pe fii lui de ceva vreme.

La familia lui nea Ion am vazut cum arata o inmormantare cu lautari si bocete belicoase, dar tot la ei am vazut si nunta fantasmagorica cu porumbei, limuzine si mult Pepe. Deasemenea, banuiesc ca datorita lor am vazut un Brabus parcat in fata portii mele si multe masini cu numar de Corpul Diplomatic bantuind noaptea pe strada.

Dar, cumva, in viziunea mea, nu oamenii ca ei sunt cei din cauza carora nu te simti in siguranta in Ferentari, ci mai degraba din cauza micilor gainari si bagabonti, care nu au ceva mai bun de facut decat sa se incaiere pe strada si sa arunce gunoiul pe fereastra.

Nu vreau sa creada vreunul dintre voi ca iau apararea cuiva. Trafic cu droguri se va face la nesfarsit in Romania, fie ca il va face clanul Stoaca sau Pian sau oricine altcineva, la fel cum nici prostitutia nu va sucomba. Nu am scris randurile de mai sus doar pentru ca, intamplator, sunt vecina cu clanul Stoaca. Pur si simplu, consider ca Ferentariul este un cartier de-a dreptul jegos pentru ca marea majoritate a animalelor care ocupa acele foste camine de nefamilisti sunt niste imputiti. Si, mai mult de atat, vina nu este doar a lor, ci si a autoritatilor si a Primariei sectorului 5.

Spre exemplu, la coltul strazii mele exista doua tomberoane. De cand a dat prima ninsoare sanatoasa, s-a trans incredibil de mult gunoi. Tomberoanele au fost golite destul de des, dar gunoiul care a cazut langa ele, zace bine mersi pe jos, peste mormanul de zapada. Si pare ca nu deranjeaza pe nimeni, cu exceptia oamenilor a caror poarta da acum fix in gunoi. Hai, Vanghelie sa fie sanatos! In rest, e doar vina traficantilor de droguri.

Reclame

In ’89 eram eleva in clasa a I a, la scoala generala „Savin Popescu” din Giurgiu. Revolutia m-a luat un pic prin surprindere, pentru ca inca nu invatasem sa citesc cu intonatie si nu aveam nici un chef sa mor proasta.

Ne-au dat vacanta mai devreme, astfel incat am putut sa aprofundez partea cu cititul. Citeam in draci ziarele care tot apareau la noi in casa, din care oricum nu intelegeam mare lucru.

Revolutia se infaptuia in Giurgiu numai pe soseaua Bucuresti, principala artera care traverseaza orasul. Pe Bucuresti nu aveam voie, dar puteam sa umblu nestingherita  pe Oinacului, unde nu prea era Revolutie. Astfel, am mers in seara de Ajun cu colindul la doamna invatatoare, Florica Lobda. Ne-a dat si mandarine. De bucurie ne-am dus acasa si ne-am culcat, ignorand total Revolutia.

Blocul in care locuiam cu parintii si sora mea, nascuta chiar in anul cu pricina, se afla situat langa curtea PECO. In zilele de dupa Craciun au inceput sa apara multi soldati in curtea PECO, despre care mama mi-a spus ca pazesc bazinele pline cu motorina: „Sa nu se traga, mama, sa zburam in aer”. Vecinele faceau salata boeuf si sarmale si se duceau la gardul PECO, sa le dea si soldatilor. Eu imi doream sa vad cum se trage, dar de frica sa nu zburam in aer, ma jucam mai mult prin baia de serviciu, care intre timp se transformase in depozit de ziare. De pe ghena venea un miros strasnic de usturoi, semn ca si vecinii nostri depozitau chestii in baia de serviciu, dar care nu aveau nimic de-a face cu presa scrisa.

Nu aveam voie sa merg la matusa mea pentru ca locuia pe soseua Bucuresti. Oricum, nu aveam nici de acolo cum sa vad daca se trage, pentru ca apartamentul ei avea vedere pe spate. Matusa mea ma lasa sa ma joc de-a restaurantul in sufragerie. Si avea si un Neckerman subtirel, pe care ma uitam ore in sir. Cel mai mult se amuza atunci cand faceam „cic, cic” imitand deschiderea unei yale imaginare cu o cheie la fel de inexistenta. Din cauza asta nu prea mi-a placut Revolutia.

Blocul in care locuiam avea o singura scara si era nou. Pana in iarna lui ’89 se mutasera acolo maxim cinci familii. Ieseau pe la usi si vorbeau despre Revolutie. Intr-o zi am aflat ca s-a tras in biserica de pe Bucuresti, vizavi de unitatea militara. Cica era ciuruita. Blocurile de prin preajma asemenea. Insa, m-a inspaimantat de-a dreptul povestea omului care a fost impuscat in propriul lui sifonier, unde se ascunsese de frica. Ce daca sifonierul era asezat pe peretele care dadea fix in soseua Bucuresti, unde stiam pana si eu ca e Revolutie?

De la mine din casa s-a auzit Revolutia, da’ numai un pic, de forma, ca dupa aia nenea Aurel, vecinul de la doi, a dat muzica tare si a pus-o pe tanti Ileana sa cante muzica populara. Apoi, Vali, fata lor, mi-a furat rochitele papusilor si eu m-am pus pe plans si nu s-a mai auzit nimic. Nici macar tanti Ilena.

Dupa ce s-a terminat Revolutia, mama a strans toate  ziarele, le-a pus intr-o cutie de camera video JVC, care nu stiu cum ajunsese la noi in casa, si mi-a zis: „Sa nu te joci cu ele. Cand o sa cresti, o sa vrei sa stii ce s-a intamplat”.

Tadam!

M-am intors?

Nu m-am intors.

In ultima vreme ma tot intreaba oamenii de ce nu mai scriu pe blog. Ei bine, nu stiu cum sa va spun, dar e destul de complicat. Mai intai a aparut ceva ce credeam ca e lene. Apoi, mai pe vara, am constat ca sunt lipsita de orice fel de inspiratie. Am sperat ca dupa un mini concediu am sa imi revin. Nu mi-am revenit. Intr-o vreme ma acaparase facebook-ul. Intre timp m-am calmat si in privinta asta.

A murit nea Costica, asa cum v-am mai spus, unul dintre cei mai distractivi vecini de-ai mei. Restul, care mai erau, cred ca au intrat iarasi la puscarie. E o plictiseala la mine pe strada, ca nici seminte nu mai ai cu cine sa mananci. A venit si frigul, deci nu o mai arde nimeni pe la poarta, sa mai aud cateva intelepciuni. Ba mai mult de atat, pentru ca nu mai circul aproape deloc cu RATB-ul prin Ferentari, au disparut si povestile din 141 si 323.

Insa, va marturisesc ca as calca cu masina cel putin jumatate din locuitorii cartierului. Stau pe mijlocul strazii, manaca seminte, iar daca ii claxonezi sa se dea la o parte, iti scuipa coji pe parbriz si te injura.  Asta se intampla atunci cand merg pe strada, si nu pe trotuar, de frica sa nu dea peste mine ala cu BMW-ul vechi de curg tablele de pe el (nu-stiu-cat-SUG pe numarul lui de inmatriculare), care intoarce in Prelungirea Ferentari, fara sa opreasca la STOP, cu frana de mana trasa.  Senzatii tari, monser!

Nea Costica, cel mai amuzant om de pe strada mea, a murit saptamana trecuta. Nu prea mai am chef de povesti din Ferentari.

Pe strada Ilie Dumitrescu se afla o casa cu gard metalic, maro,  nu prea inalt, care imi ajunge mie pana la bust. In curte, langa gard, o fetita satena, la 13-14 ani, imbracata intr-o fusta lunga, viu colorata, transformata in rochie fara bretele, cerne intr-o sita metalica nisip. Pe strada, langa gard, alte fetite, prietene de-ale ei, flutura o carte. Fetita care cerne nisip se apropie de gard si se uita pe carte. Zambesc toate copilareste, fara griji.

O pustoiaca cam de aceeasi varsta cu celelalte fetite, bruneta, fasneata, bulanoasa, se apropie de grup pe role. Pare vulgara, iar zambetul ei nu seamana cu cel al copilelor de langa gard. Le da un ocol cu rolele ei care ii dau aceeasi atitudine pe care o au proastele atunci cand se apuca de fumat. Le spune ceva, dar nu aud ce pentru ca ma aflu la oaresce distanta, in fata unui magazin in care cineva asculta muzica tare. Cand ajung in dreptul lor, fata cu rolele face ultimul tur si ii spune fetitei cu sita:

– Vai de capul tau, fa asta! Pai nu ai cernut tu pietre cati barbati am avut eu numai  saptamana asta.

Apoi, cu un gest de pitzipoanca ofticata, isi da cu mana prin parul prins in coada si pleaca spre Tunsu Petre in viteza, pe role.

La aceasta ora, cand multi dintre voi se gandesc in ce parc sa mearga, la ce film sa se mai uite sau pe ce drum sa se intoarca de la mare sau de la munte, in Ferentari, dincolo de zidurile groase, de beton, ale curtilor oamenilor, un cuplu de junkie isi traieste  intr-un mod aproape idilic ziua de duminica. Enjoy!

P.S. Cel care va indica numarul corect de seringi numarate in cele patru fotografii primeste gratis o excursie  in Ferentari.

superman

amorezi in fere

cuplu in fere

seringi

Astazi, in timp ce asteptam ca nea Gigi, omul care are un magazin in apropierea casei mele, sa caute un pachet de servetele, am vrut sa dau unui copil cinci mii de lei vechi. Avea pielea ciupita rau de tantari, maxim 6 ani si parea un pic badaran. Era insotit de prietenul lui, un copilac de vreo 4 ani, calare pe o bicicleta pe 3 roti. Isi doreau nu stiu ce guma care costa zece mii, iar plodul mai marea avea in mana o fisa de cinci mii. Ala mic urla ca vrea nu stiu ce care costa zece mii.

Am scos cinci mii din portofel si i-am intins copilului. Am adaugat: „Sa va ajunga de guma”. Baiatul cel mare, ciupit tot de tantari, cu un gest relativ brutal, mi-a returnat banii. Mi-a spus ca nu are nevoie. Eu, capoasa, am insistat.

Dupa 30 de secunde m-am gandit ca poate fac o gafa. Mi-am luat banii inapoi, dupa care, cel putin 10 minute, m-am simtit extrem de prost. A fost printre putinele dati din viata mea cand mi-am oferit ajutorul fara sa-mi fie cerut.

« Pagina anterioarăPagina următoare »