Din alea vesele, de cartier


Bine v-am gasit, dragi tovarasi si prieteni. Stiu, v-a lipsit Ferentariul. Tocmai de aceea, pentru cei mai ghinionisti dintre voi (care n-au avut sansa unica de a locui in acest cartier) am pregatit o selectie de poze (proaste, ca asa imi ies mie) de la o nunta care a avut loc vineri in apropierea casei mele. Enjoy!

V-am mai spus, in curtea din fata casei mele este o crasma. De unde, fara sa vreau, aud tot felul de discutii cretine. Acum doua seri, doi betivi discutau serios:

Ce, ba, pe mine m-a nascut mama prin cezariana, nu prin clisma, ca pe tine.

Aseara, in timp ce ma indreptam spre casa cu 323, pe scaunul de langa mine s-a asezat o doamna cu un copil mic. Sotul, impreuna cu cele doua sacose pe care le tinea in mana, s-a asezat in spatiul de la geam din mijlocul autobuzului.

Copilul dorea sa se joace cu geanta mea. Doamna ii explica frumos ca nu e de bun simt sa isi lase balele pe geanta. Domnul vorbea la telefon: „Da. Si ce sa facem cu ele?… Aha. Bine, da”. Inchide, apoi ii spune sotiei:

– Auzi, cica am primit niste tomberoane noi. Cum ce sa facem cu ele? Le umplem. Facem.

O statie, doua, trei. Ferentari, statia Valtoarei. Telefonul ii suna din nou. Raspunde: „Da.Ba, nu stiu, ca nici mie nu mi-a mai dat nici un semn. Are telefonul inchis si nu stiu cum sa dau de el. Da, a plecat de la mine si nu am mai vorbit cu el de atunci. Am inteles ca si familia lui il cauta.”

Zetari. Toata lumea coboara din autobuz. Concluzia mea: Domnul cu sacose clar l-a omorat pe cel care nu mai raspunde la telefon, iar acum urmeaza sa il bage in tomberon, dupa ce in prealabil l-a transat. Altfel, nu imi explic cu ce ar putea el sa umple niste tomberoane pe criza asta, cand nici gunoiul nu mai e ce-a fost odinioara.

Plec spre serviciu. Scot masina din curte si ma opresc la tanti Nela sa imi iau tigari. La tejghea sta nea Gigi.

– Tigari pentru tine?

– Da.

– Auzi, asta e din aia care nu-ti trebuie permis la ea, nu?, intreaba nea Gigi in timp ce isi aranjeaza ochelarii care ii stau agatati de gat cu snur.

Ma priveste neincrezator, uitandu-se mirat cand la mine, cand la masina.

– Nu, e o masina normala, dar mai mica asa, de cati bani am avut si noi. Nu am eu bani de din aia de care ziceti dumneavostra.

– Eh, nu ai… Ca de aia fara permis a avut si Costica.

– Pai el avea, practic, o motoreta acoperita, nu masina.

– Da, dar era din aia fara permis.

– Pai eu am permis.

– Da, dar la masina din aia nu iti trebuie.

– Si ce sa fac cu ea?

– Pai, la aia daca nu ai nevoie de permis… Si e mica.

– Bine, sar’mana!

Zilele trecute lucra la gard tatal meu. De fapt, facea o poarta noua, mare, pentru a putea parca intr-o alta parte a curtii, intre un zid din beton si un nuc, o a treia masina. Apare un vecin, al carui nume nu il stiu, foarte vioi si pus pe treaba. Vorbeste cu tata:

– Ce faci vecine aici?

– Uite, mai fac o poarta, sa poata Simona sa isi bage singura masina in curte.

– A, pai si cu stremeleagul asta ce faci? Nu-l tai? Ca te incurca, zice vecinul indicand in directia nucului batran.

– Nu il tai, ma. De ce sa il tai? Nu ma incurca.

– Ei, as, nu te incurca… Ba te incurca. Tu nu vezi ca e batran? Barem nu mai face nuci, s-a uscat…

– Tu nu vezi ca l-am curatat si a dat din nou?

– Hai, ma vecine, sta aici ca un stremeleag, in mijlocu’ curtii. Ia adu un fierastrau, ca ti-l tai eu!

Si a plecat hotarat dupa un fierastrau solid, ca noi oricum nu aveam. Si nici nucul nu vrem sa il taiem.

Nu stiu ce s-a mai intamplat, ca am plecat de acasa, dar seara, cand m-am intors, stremeleagul era la locul lui, viu si nevatamat.

Ieri dupa amiaza m-a adus acasa prietenul meu. Trage de volan stanga si incetineste. Vecina din spatele curtii mele vindea ceva pe trotuar. Imi arunc privirea pe cartonul de pe trotuar. Avea elastice de par si alte prostii. Prietenul ma intreaba:

– Ce vinde aia acolo?

– Pai, nu stiu, buretei de par, prostii. Cred ca e targ hand made, din asta in cadru restrans.

– Tinand cont de locul in care ne aflam, eu cred ca sunt mai degraba  hand stolen.

Astazi, pe Tunsu Petre, la scara unui bloc, trei tigani burtosi, simpatici, stateau la soare. Alti doi tigani burtosi, aflati intr-o duba, pun frana cu scart langa banca. Soferul iese jumatate din masina, pe geam, si se adreseaza unuia din cei aflati pe banca:

– Tusicoooo! Ce faci, bre?

Uimiti, cei trei belesc ochii. Cel mai batran dintre ei isi freaca mustata, apoi exclama fericit:

– Soru’mea, tu esti?

La ferestrele unui bloc din apropiere am observat ca proprietarii au pus doua gagici dezbracate, pentru a infrumuseta natura moarta din balcon, cu butoiul de varza si izmene puse la uscat. Singura problema o reprezinta faptul ca au lipit posterele cu fata spre strada.

Andreea si Ionela.

Asta seara m-am lamurit in doua privinte.

Unu: scriu mai la obiect decat vorbesc.

Doi: Asa cum zicea Lila intr-un comentariu, de fapt, Ferentari e dragostea mea. Si mi-am dat seama de asta dupa ce am intrat in curte si am vazut niste toale fluturand in vant pe sarma. Am tras in piept aerul de primavara, am cautat cu privirea bulbii de zambile pe langa poteca de cimet, am intrat in camera mea, unde troneaza o vaza mare plina cu lalele, dupa care m-am asezat pe scaun si mi-am zis „Sa-mi bag p…ula, ce bine e sa stai printre oameni, in Ferentari”.

Imi place cartierul asta, imi plac vecinii mei, imi pare rau ca a murit nea Costica si nu i-am scris un epitaf in firea lui si ma bucur ca nu traiesc intr-un penthouse dintr-un bloc din Pipera, unde nu mi-as permite sa ma duc la ora 00.54, la vecina de vizavi, sa o intreb „Nu te supara, ai niste seminte de floarea soarelui?”

In februarie 2006 am pasit timid in redactia revistei MAXIM, un loc cu o cantitate mare de testostern pe metru patrat.

Primul reportaj pe care l-am facut a fost, fireste, unul despre locurile de futut din Bucuresti.

Aveam emotii. Nu mai scrisem in viata mea intr-o revista citita de mai mult de 50 de persoane.

Cateva luni mai tarziu executam cu succes unul dintre cele mai misto reportaje din viata mea.

In urmatoarea luna am plusat cu „Ultimul Nae”, un reportaj pe care il linkuieste wikipedia pe pagina despre primul film romanesc, „Independenta Romaniei”.

Apoi, am inceput sa fac si interviuri cu fete.

Dupa 10 luni de MAXIM ma ocupam deja de chestii incitante, cum ar fi reportajele undercover in saloane de masaj erotic.

In primavara anului 2007 am scris si primul feature din viata mea, ocazie cu care, alaturi de colegul meu, Adi Stoicoviciu, am mancat cea mai proasta ciorba de fidea servita intr-o popota. Si a fost ultima.

Pentru numarul 19 al revistei, editia de iunie, am pregatit un interviu cu Walter Ghidibaca, jurnalistul roman care a plecat spre Rusia cu o Dacie veche pentru a realiza un documentar, dar care s-a intors un an mai tarziu cu cazier. A fost primul si singurul interviu acordat de Walter dupa intoarcerea din Rusia.

Numarul 19 a fost unul memorabil pentru mine, mai ales pentru ca a fost si ultimul la care am lucrat alaturi de  echipa initiala a revistei.

Doua luni mai tarziu am facut cunostinta cu noii redactori sefi ai revistei.

In februarie 2008 am facut o mica incursiune intr-un canal de la Eroii Revolutiei, alaturi de colegul meu fotogaf. L-am vizitat pe Zaharia, cel mai simpatic aurolac pe care l-am intalnit in viata mea. Ba mai mult de atat, Zaharia are foarte mult bun simt (ne-am intalnit ulterior prin mijloacele de transport in comun).

In 2009 am facut un reportaj pentru sufletul meu si un interviu la care inca mai pot rade, in ciuda faptului ca il stiu pe dinafara.

In februarie 2010 activitatea acestei reviste a incetat. In decembrie am aflat ca voi ramane fara job.

Stabilitatea, tabieturile si atmosfera misto de la job s-a dus dracului intr-o singura zi. Si, ca orice om caruia ii place ceea ce face, am suferit si eu in felul meu. Atat de mult incat, de suparare, la noul job m-am dus numai cu masina, astfel incat v-am vaduvit de povestile misto din Ferentari.

Dar si cand o sa ies din puscarie…

« Pagina anterioarăPagina următoare »