Nonclasificat


Astăzi, 18 decembrie, de la ora 20.00, pe HBO va avea premiera noul documentar al regizorului Alexander Nanau: Toto și surorile lui.

Toto și surorile lui este un documentar observațional de lungmetraj filmat vreme de 14 luni în cartierul Ferentari din București.

Totonel (10 ani) și surorile lui, Andreea (14 ani) și Ana (17 ani), așteaptă ca mama lor să se întoarcă de la închisoare. Pe măsură ce cresc, fiecare dintre ei învață cum să supraviețuiască pe cont propriu, sperând că mama lor se va întoarce și familia se va reuni (și vor trăi departe de sărăcie, violență și droguri).

Pe Totonel și surorile lui îi știu din vedere, de prin Ferentari. La fel de bine știu și peisajul dezolant al ghetourilor călărite de heroinomani, șobolani, uneori și mascați, școala 136, unde Totonel merge la cursuri, iar sora lui Andreea învață să scrie în preajma majoratului, dar și discursul celeilalte surori, dependentă de heroină, care promite de câteva ori că va renunța la droguri (fără succes). Prin Ferentari nu este neapărat o situație neobișnuită. Ceea ce este într-adevăr neobișnuit e faptul că Alexander Nanau este un observator discret al vieții familiei lui Totonel. Și datorită acestui fapt avem acces în intimitatea unei familii care nu are mai nimic de împărțit, cu excepția dozei de heroină și a acelor de seringă. Pe mine filmul ăsta m-a lovit în plex. Și am stat în Ferentari 13 ani, se presupune că am ceva imunitate. Nu-l ratați, e realitatea de lângă noi, aia pe care o cam băgăm sub preș.

Trailerul filmului poate fi vizionat aici.

Filmul a câștigat premiul The 10th Zurich Film Festival’s Golden Eye for Best International Documentary Film. După premiul de la Zurich, Toto și surorile lui a primit premiul pentru cel mai bun documentar la cea de-a 30-a ediție a Festivalului de la Varșovia.

Juriul Festivalului Internațional de Film Documentar Jihlava i-a acordat premiul Silver Eye pentru cel mai bun documentar de lung metraj, iar, în cadrul festivalului DOK Leipzig, Toto și surorile lui a câștigat două premii, The Prize of the Ecumenical Jury, The Prize of the Trade Union Ver.di, precum și Honorary Mention de la juriul principal.

În urmă cu doar câteva zile, la Festival dei Popoli, festivalul de film documentar de la Florența, filmul a primit premiul publicului.

Toto și surorile lui va avea premiera la HBO România joi, 18 decembrie, de la ora 20:00. Filmul va fi disponibil și pe HBO GO.

TOTO SI SURORILE LUI

Anunțuri

Acum vreo doua zile, cand eram prin Ferentari, a venit o fetita la poarta. O pustoiaca la vreo cinci ani, durdulie, cu bucle, imbracata toata in roz-mov. Lingea o acadea. Printre gratiile portii balmajea ceva. Am rugat-o de trei ori sa repete pentru ca nu intelegeam ce vrea. Parea o intrebare.

– Umflati piscini?, a spus ea rar, uitandu-se catre piscina gonflabila a fratelui meu.

– Ah, piscine!?, am zis eu, bucuroasa ca, in sfarsit, am inteles.

Fetita a rosit si, gesticuland cu mana in care tinea acadeaua, a zis si ea:

– Asa, piscine!, ca si cand cautase cuvantul asta toata viata.

În urmă cu cîteva zile zăceam pe balansoarul din curte. Cîinele se învîrtea bucuros pe lîngă mine, așteptînd să-i dau ceva bun de haleală. M-am făcut că nu o observ, pentru că de cîteva zile gagica mergea pe șantaj emoțional si refuza să mai mănînce boabe pentru cîini. De partea cealaltă a porții se oprește o mămăiță îmbrăcată în capot înflorat, bleumarin, cu batic pe cap. Mămăița pare a fi avut o paralizie nasoală pe partea dreaptă a feței și vorbește subțire, ca o fetiță de cinci ani. Scoate din punga ei de plastic o pîine proaspătă, îi rupe colțul și i-l dă cățelei, pe care tocmai o chemase la gard. După care se uită la mine, cu fața ei turtită și oarecum inocentă, și-mi spune:

– Știu că nu are voie să mănînce pîine, dar mă urmărește prin gard și nu mai scap de ea.

Gagica mea își ia colțul de pîine bucuroasă și se duce după mașină, să halească. În timpul ăsta, mămăița, cu chef de vorbă, continuă.

– Mi-ați mai spus să nu îi dau pîine, dar nu mă pot abține. Noi două, oricum, suntem prietene. Dacă trec pe aici și nu îi dau, mă strigă.

Mă uit din ce în ce mai mirată la ea.

– Și eu am animale și le dau să mănînce fel de fel, dar la cîine îi dau doar mîncare de cîine. Că eu am un băiat care lucrează la un restaurant din sectorul 1 și aduce tot felul de bunătăți inspirate, pe care le dau la animale. Dar la cîine, nu. Mi-e și frică. Dar cîteodată arată bine de tot mîncarea, de poftesc la ea, dar vorba aia, cum să măninc din astea inspirate? Să mă îmbolnăvesc? Doamne ferește!

Va mai amintiti de Ciprian, baiatul retard din vecini care ma invita acum cativa ani sa facem dragoste?

Ei bine, cand m-am mutat in Ferentari, vecina mea, care a locuit in acelasi bloc cu Ciprian, mi-a spus ca e posedat. M-a amuzat, desigur, incapacitatea ei de-a intelege ca Ciprian sufera de-o boala mintala si o pune pe seama Satanei. Vecina mi-a ras in nas si povestit ca, inexplicabil, spre dimineata, mama lui Ciprian se trezeste zgariata toata, dar ca zgarieturile nu i le provoaca baiatul ei, de altfel, singurul care locuieste cu ea. N-aveam argumente cu care sa o contrazic, dar in sinea mea am fost sigura ca si mama lui Ciprian e putin dereglata la cap si ca, de fapt, boala lui e una genetica.

Chestie de care m-am convins azi dimineata, pe la ora 04.30, cand din blocul din spatele casei, se auzeau urletele de nedescris ale mamei lui Ciprian si jumate de ora mai tarziu si ale lui. Nu pareau antrenati intr-o cearta, ci au urlat separat, la 30 de min distanta.

Ocazie cu care m-am bucurat ca atata vreme cat am locuit in Ferentari, am avut noroc ca am stat in camera din fata, unde nu ajungeau urletele celor doi, provocate de Satana, care e atat de sarac incat nu are bani sa-si ia medicamentele prescrise de psihiatru.

V-ati prins de ceva vreme, nu mai locuiesc in Ferentari. Ci la Chibrit, exact acolo unde babele selecte de pe 1 Mai isi dau mana cu tiganii din Chitila. Deci, ma distrez in continuare.

Iar ceea ce doream sa va spun astazi e faptul ca moda din Ferentari s-a propagat. De la Podul Constanta incolo, vad mereu pe strada doamne cu halat de baie si papuci de casa. Ba chiar odata am vazut una care conducea un scuter echipata asa. Forza Ferentari!

Am fost la piata. Aici, in Bucurestii Noi, langa parcul Bazilescu, la 16 februarie. Unde vazusem o cizmarie care mi s-a parut tocmai potrivita ca sa lipesc un convers de-al prietenului meu, crapat vag pe talpa.

Cizmaria este practic o camaruta din pamant, a carei fundatie s-a cam lasat. Daca o avea. Am deschis usa din lemn, cu geam, ca cele ale bucatariilor pe care le-am vazut la casele mai saracacioase de la oras, si m-a pocnit in moalele capului mirosul ala puternic de prenandez. La masa din fata mea, acoperita cu o bucata de linoleum patat de lipici si plina cu pantofi si cuisoare, sta un batranel cu o fata cam agresiva. Dau binete si ii spun ca am niste tenesi de lipit. Desfac punga si scot convesrul. Il ia, il cantareste in mana, il intoarce cu talpa-n sus, trage de marginea dezlipita si se rasteste la mine:

– Si alalalt unde e?

– Acasa.

– Pai trebuia si ala.

– Nu cred, ca ala nu are nimic.

– De unde stii?

– Pai m-am uitat cu atentie la el.

– Trebuie adus si ala. Sa nu mai faci niciodata asa ceva!, a tunat el.

M-am facut mica si am lasat privirea in jos.

– Pai si ce e de facut? Sa il iau si pe ala si sa revin?

– Acuma numai, dar sa stii pentru data viitoare. Hai, da-mi o suta de mii si zi-mi ce nume sa trec pe chitanta. Si cand vii sa il iei, vino si cu perechea, sa ma uit la el.

Imi zareste fata probabil speriata si adauga:

– Ti-l fac gratis, nu e nici o problema.

Plec spre serviciu. Scot masina din curte si ma opresc la tanti Nela sa imi iau tigari. La tejghea sta nea Gigi.

– Tigari pentru tine?

– Da.

– Auzi, asta e din aia care nu-ti trebuie permis la ea, nu?, intreaba nea Gigi in timp ce isi aranjeaza ochelarii care ii stau agatati de gat cu snur.

Ma priveste neincrezator, uitandu-se mirat cand la mine, cand la masina.

– Nu, e o masina normala, dar mai mica asa, de cati bani am avut si noi. Nu am eu bani de din aia de care ziceti dumneavostra.

– Eh, nu ai… Ca de aia fara permis a avut si Costica.

– Pai el avea, practic, o motoreta acoperita, nu masina.

– Da, dar era din aia fara permis.

– Pai eu am permis.

– Da, dar la masina din aia nu iti trebuie.

– Si ce sa fac cu ea?

– Pai, la aia daca nu ai nevoie de permis… Si e mica.

– Bine, sar’mana!

Pagina următoare »