Discutie serioasa aseara, la crisma din fata casei mele.
– Fagaras nu e judet, ma?, zice o voce la vreo 30 de ani.
– Nu, ma, esti prost, e-n Cluj, spune convingatoare o voce ragusita de prea mult tutun moldovenesc, netimbrat.
– In oras?, intreaba inocenta vocea tinara.

Reclame

Scaunul pliant e pentru momentele de relaxare, cind cainii citesc ultimele aparitii din colectia „Adevarul”.

In urma cu citeva nopti fumam afara, in fata casei. Era in jur de 01.30. Una dintre vecinele de peste drum vorbea la telefon de pe balcon, probabil fara sa realizeze ca e noapte si implicit liniste in cartier.

„M-a sunat si m-a intrebat de chestia aia. Eu i-am zis sa se potoleasca, ea nimic, o tinea pe a ei. I-am spus: <Fa, Paulo, termina-te, ca te bag in conferinta!>.”

La mulţi ani! Eu sînt Simona şi, cu ocaziarecentului almanah al Academiei Caţavencu,Almanahul fericirii, mai exact (disponibil la chioşcuri şi în general), m-am gîndit să vă vorbesc despre cît de periculoasă este fericirea. Nu mă pricep la halucinanta viaţă de noapte din Bamboo şi n-am consumat decît cafele în cosmopolitul cartier Dorobanţi. Locuiesc, dimpotrivă, pe strada Tunsu Petre din Ferentari, unde nici taximetriştii în maşini blindate nu vor să meargă seara, după orice oră. M-am mutat aici în urmă cu zece ani, în ziua în care copilul unui traficant de droguri din cartier a dat colţul prin mijloace specifice. Înfofolită în fuste învolănate, negre, mă-sa îl jelea pe ritmurile discrete ale unei fanfare funerare: „Haoleu, Laurenţiule, fir-ai al dracului, o dată te drogaşi şi tu şi atunci murişi de supradoză!“.

Mai mult din reportajul facut la mine in cartier aici.

 

Astazi fumam o tigara in curte, tolanita la soare. In fata portii, intre gard si masina parcata linga trotuar, doi baieti la vreo sase, sapte ani se chiraiau. Mai intai le-au dat pe sub poarta celor doua catele ale mele o revista. Fireste, in citeva secunde a fost facuta harcea-parcea. Apoi, le-au aruncat si o fata de casetofon de jucarie, galbena, sa o roada. Cateaua mica a dosit-o repede in cusca, probabil sa aiba provizii pentru mai tarziu, cand termina de ros revista. Baietii se inghionteau si se hlizeau. M-am apropiat de poarta pentru a le sugera sa nu mai dea tampenii cainilor. Astia mici se bateau deja. Unul dintre ei, blond, spelb, ii cara pumni in cap celui brunetel, imbracat in tricou alb, cu manecii rosii. In timpul asta, imi stergeau masina de praf, frecindu-se de ea. Mi s-a facut mila de brunetel, care deja urla „Mamaaaa!”, in timp ce blondul trecuse la suturi sanatoase in fund. Am tipat la blond, sa il lase in pace. Fireste, s-a speriat si a luat-o la sanatoasa. Brunetul a ramas lipit de masina, cu mucii scurgindu-i-se spre buza superioara.

– Si tu, de ce stai ca prostul sa iti dea ala pumni in cap?, il intreb eu, stingind tigara cu piciorul drept.

– Pai nu, ca noi asa ne jucam, imi raspunde el, stergindu-si mucii cu mina, dupa care a urlat in directia in care fugise blondul „Ba, s-o fut pe ma-ta!”.

Vecina mea de peste drum s-a plictisit. Drept urmare, se injura cu niste rude de-ale ei: „Lua-le-ai pulili-n git la toate tirfili!”.

Sint confuza.

Venind pe jos dinspre Tunsu Petre intilnesc un caine mic si, previzibil, jucaus. Schimbam amabilitati. Cainele, dind din coada, se agata de blugii mei si ma urmeaza. Il sfatuiesc prieteneste sa se intoarca la locul lui. Un copil la vreo noua, zece ani vede faza si il striga: „Brocoli, vin’ incoa, ma prostule!”.