Venind pe jos dinspre Tunsu Petre intilnesc un caine mic si, previzibil, jucaus. Schimbam amabilitati. Cainele, dind din coada, se agata de blugii mei si ma urmeaza. Il sfatuiesc prieteneste sa se intoarca la locul lui. Un copil la vreo noua, zece ani vede faza si il striga: „Brocoli, vin’ incoa, ma prostule!”.

Iata, asadar, o imagine sumara, dar de impact a Ferentariului. Filmuletul a fost realizat in primavara acestui an cu ocazia celei de-a patra editii a proiectului Transfer. Urban. Antropologii, proiect dezvoltat de Fundaţia Cărtureşti în parteneriat cu Fundaţia Soros, unde am fost si eu invitata sa vorbesc despre „acest minunat cartier in care toata lumea ar vrea sa locuiasca, dar nimeni nu recunoaste”, dupa cum a spus vecinul meu, nea Gioni.

Stiti, in ultimii doi ani, tot mai multi corporatisti, urbani, freelaceri, hipsteri au inceput sa se imbrace de la SH. De fite, figuri, ca sa aiba povesti interesante legate de niste nadragi prespalati, pe care sa le expuna la bere celorlalti corporatisti, urbani, freelaceri, hipsteri care, ca niste luzeri, inca se imbraca de la Zara, Mango, Pull and Bear, H&M etc.

Fireste, in fudulia lor, cred ca se imbraca vintage.

Ciudat, dar febra SH-urilor i-a cuprins si pe locuitorii din Ferentari, despre care am impresia ca mananca zilnic salam si carnati vintage. Ca sa nu mai pomenesc de fleicile de carne so 80’s and cool …

Bine v-am gasit, dragi tovarasi si prieteni. Stiu, v-a lipsit Ferentariul. Tocmai de aceea, pentru cei mai ghinionisti dintre voi (care n-au avut sansa unica de a locui in acest cartier) am pregatit o selectie de poze (proaste, ca asa imi ies mie) de la o nunta care a avut loc vineri in apropierea casei mele. Enjoy!

V-am mai spus, in curtea din fata casei mele este o crasma. De unde, fara sa vreau, aud tot felul de discutii cretine. Acum doua seri, doi betivi discutau serios:

Ce, ba, pe mine m-a nascut mama prin cezariana, nu prin clisma, ca pe tine.

Azi noapte, la ora 00.15 a picat curentul in Ferentari. Am sunat la 021.9291, ca un client fidel ce sint. De trei ori. Durata totala a apelurilor mele a fost de 14 minute. Fireste, nu mi-a raspuns nimeni, dar am apreciat amabilitatea unui  robot care  m-a informat de fiecare data ca pana de curent din Cotroceni e in curs de reabilitare.

Ce am inteles eu de aici? La Electrica s-au facut restructurari, iar acum dispecera face si teren. Probabil ca, la ora la care am sunat eu, era in Cotroceni, catarata pe un stalp de inalta tensiune.

Solutia de criza

Aseara, in timp ce ma indreptam spre casa cu 323, pe scaunul de langa mine s-a asezat o doamna cu un copil mic. Sotul, impreuna cu cele doua sacose pe care le tinea in mana, s-a asezat in spatiul de la geam din mijlocul autobuzului.

Copilul dorea sa se joace cu geanta mea. Doamna ii explica frumos ca nu e de bun simt sa isi lase balele pe geanta. Domnul vorbea la telefon: „Da. Si ce sa facem cu ele?… Aha. Bine, da”. Inchide, apoi ii spune sotiei:

– Auzi, cica am primit niste tomberoane noi. Cum ce sa facem cu ele? Le umplem. Facem.

O statie, doua, trei. Ferentari, statia Valtoarei. Telefonul ii suna din nou. Raspunde: „Da.Ba, nu stiu, ca nici mie nu mi-a mai dat nici un semn. Are telefonul inchis si nu stiu cum sa dau de el. Da, a plecat de la mine si nu am mai vorbit cu el de atunci. Am inteles ca si familia lui il cauta.”

Zetari. Toata lumea coboara din autobuz. Concluzia mea: Domnul cu sacose clar l-a omorat pe cel care nu mai raspunde la telefon, iar acum urmeaza sa il bage in tomberon, dupa ce in prealabil l-a transat. Altfel, nu imi explic cu ce ar putea el sa umple niste tomberoane pe criza asta, cand nici gunoiul nu mai e ce-a fost odinioara.

Plec spre serviciu. Scot masina din curte si ma opresc la tanti Nela sa imi iau tigari. La tejghea sta nea Gigi.

– Tigari pentru tine?

– Da.

– Auzi, asta e din aia care nu-ti trebuie permis la ea, nu?, intreaba nea Gigi in timp ce isi aranjeaza ochelarii care ii stau agatati de gat cu snur.

Ma priveste neincrezator, uitandu-se mirat cand la mine, cand la masina.

– Nu, e o masina normala, dar mai mica asa, de cati bani am avut si noi. Nu am eu bani de din aia de care ziceti dumneavostra.

– Eh, nu ai… Ca de aia fara permis a avut si Costica.

– Pai el avea, practic, o motoreta acoperita, nu masina.

– Da, dar era din aia fara permis.

– Pai eu am permis.

– Da, dar la masina din aia nu iti trebuie.

– Si ce sa fac cu ea?

– Pai, la aia daca nu ai nevoie de permis… Si e mica.

– Bine, sar’mana!

Zilele trecute lucra la gard tatal meu. De fapt, facea o poarta noua, mare, pentru a putea parca intr-o alta parte a curtii, intre un zid din beton si un nuc, o a treia masina. Apare un vecin, al carui nume nu il stiu, foarte vioi si pus pe treaba. Vorbeste cu tata:

– Ce faci vecine aici?

– Uite, mai fac o poarta, sa poata Simona sa isi bage singura masina in curte.

– A, pai si cu stremeleagul asta ce faci? Nu-l tai? Ca te incurca, zice vecinul indicand in directia nucului batran.

– Nu il tai, ma. De ce sa il tai? Nu ma incurca.

– Ei, as, nu te incurca… Ba te incurca. Tu nu vezi ca e batran? Barem nu mai face nuci, s-a uscat…

– Tu nu vezi ca l-am curatat si a dat din nou?

– Hai, ma vecine, sta aici ca un stremeleag, in mijlocu’ curtii. Ia adu un fierastrau, ca ti-l tai eu!

Si a plecat hotarat dupa un fierastrau solid, ca noi oricum nu aveam. Si nici nucul nu vrem sa il taiem.

Nu stiu ce s-a mai intamplat, ca am plecat de acasa, dar seara, cand m-am intors, stremeleagul era la locul lui, viu si nevatamat.